Coranul - argument pentru violenta?
Inainte de a prezenta versetele coranice, care incita la violenta sau, mai precis, spre reprimarea oricarui "dusman al lui Allah", as dori sa urmaresc fenomenul "conflictelor de falie", asa cum le defineste cunoscutul politolog Samuel P. Huntington, in cartea sa Ciocnirea civilizatiilor.
Desi se spera ca secolul al XX-lea sa fie un secol al eliberarii oamenilor de unilateralitatea unei religiozitati absurde si exclusivistea unui antagonism religios, care a marcat istoria cu acel demonic "non licet esse vos", pe care l-au primit crestinii din partea paganilor, dar care apoi a fost de atatea ori reiterat in istoria omenirii, fie ca a fost vorba de crestini (a se vedea cruciadele), fie ca a fost vorba de invazia islamului, etc, lumea a suferit si sufera permanent sub infuzia de fanatism, pe care liderii religiosi si cei politici o administreaza popoarelor, pentru a impune pretentia de drept absolut asupra unui teritoriu sau a unor constiinte.
In loc ca lumea sa fie mai deschisa spre prietenie, spre cunoastere reciproca, mai ales ca dezvoltarea mass-mediei da posibilitatea de a transmite repede mesajele oamenilor, dimpotriva mijloacele media au devenit uneltele transmiterii urii pe calea undelor, pentru a invenina inimile oamenilor sinceri, dar usor de manevrat din punct de vedere religios si politic.
Lucrul acesta s-a putut cel mai bine observa in mediul islamic. Au existat doua mari razboaie de tranzitie, urmate de un al treilea, total diferit fata de primele, dar in acelasi timp si foarte periculos.
Primul razboi a fost cel declansat de invazia militara sovietica din Afganistan, din perioada anilor 1979-1989. Incercarea Uniunii Sovietice de a mentine un regim satelit la puterea Afganistanului s-a soldat cu un esec si bineinteles cu invazia sovietica, care isi vedea eliminata din aceste teritorii suprematia sa. Era o pierdere majora, cata vreme S.U.A. avea influenta in Iran (afacerea Watergate) si in Pakistan, doua tari care flancau Afganistanul.
Insa, si acest lucru este foarte important, fiecare parte (SUA si afganii) au privit victoria impotriva Uniunii Sovietice prin prisma lor proprie. Americanii au vazut-o ca pe o actiune reusita in cadrul razboiului rece, prin care aria comunista a fost restransa. "Pentru americani si, in general, pentru occidentali, Afganistanul a fost victoria finala, decisiva, Waterloo-ul Razboiului Rece".
Totusi nu aceasta a fost optica islamului fata de aceasta victorie. Dimpotriva, Afganistanul a considerat aceasta victorie ca pe o rezistenta reusita a islamului fata de orice imperialism din afara. Deci nu ideea de lupta anticomunista, ci cea de jihad era concluzia la care ajunsesera mahomedanii la finalul acestei reusite.
Inca un lucru trebuie retinut: solidaritatea islamica, lucru prea putin experimentat inainte. Sa nu uitam ca sprijinul arab a fost foarte mare in sustinerea acestei cauze, vazuta in primul rand ca una a islamului si abia in plan secundar ca pe una a afganilor.
Cateva exemple sunt elocvente: sauditii au dat, intre anii 1984 si 1986, nu mai putin de 525 de milioane de dolari pentru rezistenta, iar in anul 1989 au oferit insurgentilor afgani 436 de milioane de dolari, restul provenind din partea Statelor Unite.
De asemenea, au participat ca voluntari, veniti din alte tari islamice, un numar de aproximativ 25.000 de luptatori (mujahedini). Ei au exploatat galeriile subterane, din muntii afgani, creand coridoare de legatura si de strategie, foarte necesare pentru lupta de hartuire a trupelor sovietice.
Din acest moment s-a putut vedea o solidaritate islamica foarte puternica, ceea ce a contribuit la redesteptarea ideii de renastere a constiintei musulmane. De asemenea serviciile de spionaj pakistaneze si-au oferit tot concursul pentru a prezenta permanent miscarile de trupe si planurile sovieticilor in aceasta lupta.
Care au fost consecintele acestui lung razboi?
Pe langa cimentarea constiintei islamiste a luptatorilor participanti, a ramas in Afganistan un popor de luptatori bine antrenati, o retea trans-islamica foarte organizata, o cantitate substantiala de echipament militar, incluzand circa 300-500 de rachete Stinger, etc. Un expert in analiza politica afirma: "scrisorile de acreditare, religioase si politice ale voluntarilor afgani sunt impecabile. Cu ajutorul lor a fost infranta una din cele doua superputeri si acum se lucreaza asupra celei de a doua".
Al doilea caz de razboi, care a devenit la scurt timp o lupta intre civilizatii, ca si cea din Afganistan, dar de data asta intre musulmani si americani, a fost cea din Irak. Interesanta este reactia musulmana la agresiunea irakiana, dar mai ales la cea americana.
Desi la inceput guvernele arabe si cele musulmane au condamnat agresiunea Irakului fata de Kuweit, la scurt timp, sub presiunea strazii, adica a popoarelor, aceasta condamnare s-a indreptat impotriva regimului George Bush, vazut ca un atacator al lumii islamice.
La scurt timp Sadam Hussein a devenit pentru mentalitatea araba liderul care a avut curajul sa infrunte jandarmul universal, pe americani, chiar daca sortii lui de izbanda erau relativ mici. Pentru aceasta el a fost aclamat ca un "erou musulman".
Desi considerat de catre toti musulmanii ca un dictator, totusi Sadam Husein era vazut de catre toti arabii ca "tiranul nostru", cu alte cuvinte orice imixtiune in perimetrul tarilor musulmane nu se poate face, chiar daca argumentele ar cere-o.
Irakul devenea o problema strict islamica. De exemplu, Safar al-Hawali, decanul Colegiului Islamic din Mekka, a declarat pe o banda inregistrata, cunoscuta apoi in intreaga Arabie Saudita si nu numai, ca razboiul "nu este al lumii impotriva Irakului, ci al Occidentului impotriva islamului".
Prin interventia americana s-a probat inca o data devotamentul islamic pentru cauza flamurei verde, deoarece chiar si tarile musulmane, care au criticat invazia irakiana si au trimis trupe militare in aceasta coalitie, au cedat in cele din urma in fata demonstratiilor populatiei lor, condamnand agresiunea occidentala.
Mai mult decat atat, s-a accentuat astfel ura fata de Occident si fata de civilizatia lui, considerata opera lui Satan, de care orice musulman trebuie sa se fereasca pentru a se putea pastra in cadrele shariei islamice.
In fine, ultimul razboi intercivilizational, la care a asistat omenirea, este cel dintre regimul talibanilor de la Kabul si armata americana, dupa atentatele din 11 septembrie 2001. Desi lumea a condamnat terorismul in unanimitate, totusi interventia americanilor asupra Afganistanului nu este unanim acceptata, din mai multe motive.
In primul rand, elementele care il indica pe Osama Bin Laden ca artizanul actelor de terorism, nu sunt suta la suta sigure ca el ar fi autorul. In al doilea rand, atacarea unui popor, care l-ar fi ascuns pe Bin Laden, este de asemenea, un gest prea dur si marcat de razbunarea americana, cautatoare de tapi ispasitori. Oricum au murit in aceasta lupta oameni nevinovati, poate mai multi decat cele aproximativ 4.000 de new-yorkezi disparuti la World Trade Center.
In fine, atrocitatile razboiului impotriva unui popor islamic, va duce mai devreme sau mai tarziu la glorificarea lui Bin Laden, asemenea lui Sadam Hussein, care vor fi considerati eroii luptei impotriva Occidentului.
Dupa aceasta introducere mai vasta asupra ideii de razboi intercivilizational, marcat de referintele religioase, voi incerca sa prezint aceasta stare de conflict ca pe un razboi de falie, pentru a putea ajunge apoi la ideea de religie ca argument al violentei.
Secolul al XXI-lea continua un tip de razboi, inceput in secolul trecut, cunoscut sub numele de "razboi de falie", prin care se intelege lupta militara pentru a realiza falii de religiozitate comuna, eliminandu-se celelalte credinte, care nu corespund, considerate ca inovatii satanice.
Diferenta dintre acest nou tip de razboi si cel clasic este mare. In primul rand, ele pot fi intra-civilizationale sau inter-civilizationale, mai precis in cadrul unei tari sau intre doua sau mai multe tari. Important este faptul ca razboiul de falie incearca epurarea religioasa si etnica.
De asemenea, el este un conflict de lunga durata, de cel putin sase ori mai mare decat un razboi conventional clasic. in fine, razboiul de falie este o lupta cu mari pierderi umane. De fapt, aceste pierderi umane nu mai conteaza in contextul unor lupte de eliminare totala. Aceste tipuri de hartuieli nu au o rezolvare definitiva, deoarece ele pot oricand sa reizbucneasca, chiar daca la masa tratativelor s-au luat decizii definitive.
Interesant este faptul, si aici as vrea sa ma opresc, ca in cadrul acestor razboaie inter-religioase de falie, islamul detine o pondere mare, fiind considerata cea mai agresiva religie. "Frontierele islamului sunt sangeroase" zice Samuel Huntington si, chiar daca afirmatia lui a atras multe critici, acest fapt este evident.
Antagonisme interne si conflicte violente s-au infiltrat intre musulmanii locali si popoarele non-musulmane. Harta conflictelor musulmane este foarte mare. Guvernele albanez si grec sunt certate din cauza drepturilor minoritatii albaneze musulmane din Grecia; turcii si grecii sunt in stare de alarma de secole, iar Creta este un exemplu viu al acestui conflict, care a reusit sa fie stagnat doar prin trasarea unei zone verzi de frontiera, aparat de soldatii O.N.U.; in Caucaz turcii musulmani si armenii crestini sunt de asemenea dusmani istorici; de asemenea, armenii mai au conflict Kossovo a fost permanent locul sacru al rezistentei lor impotriva islamismului, locul care i-a ingenuncheat timp de secole in fata otomanilor. Cineva il considera ca fiind Ierusalimul suferintelor sarbilor , care nu merita sa ramana iarasi in mainile celor care i-au suprimat.
Alte cercetari socio-antropologice, vad in violenta islamului o cauza a exploziei demografice din tarile musulmane, unde populatia s-a marit de circa patru-cinci ori in ultimele decenii. Acest proces a determinat o crestere a presiunilor fata de societatea respectiva, precum si cresterea numarului de someri, care pot fi apoi foarte usor racolati pentru a fi trimisi sa lupte pentru cauza islamului in diferite locuri de conflict de pe glob. Sunt deci o masa usor manevrabila, atat din punt de vedere militar, cat si din punct de vedere religios.
Fara a contesta cauzele violentei islamiste, expuse anterior, consider totusi ca una din cauzele majore al luptelor din acest spatiu este si cea religioasa. Mohamed insusi este pomenit a fi "un mare luptator si un comandant militar dibaci", lucru care evident nu se poate afirma despre Iisus sau despre Buddha.
Coranul este plin de versete care incita la lupta, chiar daca lupta la care se referea atunci Mohammed era cea impotriva quraishitilor. Sa amintim cateva dintre aceste versete, lucru care ne va elucida enigma de ce sunt atat de usor de fanatizat musulmanii in raport cu celelalte religii contemporane.
"Luptati-va pentru calea lui Dumnezeu impotriva celor ce voiesc sa se lupte cu voi. Omorati-i oriunde ii gasiti si goniti-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, caci ispita este mai rea decat omorul, insa nu luptati impotriva lor langa templul sfant, doar daca se lupta ei acolo impotriva voastra; omorati-i, caci aceasta este rasplata celor necredinciosi." (Sura 2, 186-187).
Evident aici este vorba de lupta pe care o duceau medinezii impotriva armatei trimise de catre cei din Mekka. In acest context, Mohammed isi "orienteaza" viziunile lui spre antrenarea luptatorilor pentru cauza islamului. Evident in acest caz toate revelatiile primite din cer prin arhanghelul Djabrail sunt incatatoare la lupta si nu orice fel de lupta, ci una de exterminare totala: "omorati-i oriunde ii gasiti". Deci ideea de clementa este aproape exclusa. "Ispita este mai rea decat omorul", adica nu este important cate vieti dispar, ci doar daca flamura islamului se impune in lume. Iar afirmatia " omorati-i caci aceasta este rasplata pentru cei necredinciosi" a fost argumentata de multe ori in istoria islamului.
"Cine va ataca pe voi, atunci atacati-l si voi pe el, intocmai cum v-a atacat pe voi" (Sura 2, 190), este o lege a talionului in limbaj islamic. Cu alte cuvinte nimic nu trebuie sa ramana fara. rasplata in lumea musulmana. Departe de ei ideea "daca te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-l si pe celalalt" (Matei 5, 39). Ar fi un semn al slabiciunii religiei lui Mohamed si nu al smereniei, despre care vorbeste Hristos.
Expresia "razboiul va este oranduit" (Sura 2 212) pare un testament al Profetului fata de o noua religie si un nou imperiu, care se va cladi pe rauri de sange, care vor umezi pamantul din India pana in Spania si din Rusia pana in Sudul Africii.
"Poate ca urati tocmai ceea ce este bun pentru voi, poate ca iubiti tocmai ceea ce este rau pentru voi. Razboiul este greu, insa a te abate de la calea lui Dumnezeu si a te lepada de El si de templul sau cel sfant si a alunga poporul sau de acolo este pacatul cel mai mare inaintea Domnului. Ispita este mai grea decat omorul. Cei ce cred si purced la lupta pentru drumul lui Dumnezeu, aceia sa nadajduiasca in mila lui Dumnezeu (Sura 2, 213-215).
Aceste versete vin tocmai ca o confirmare a celor care ar incerca sa-si justifice de ce sunt necesare aceste razboaie, care, oricum ar fi ele argumentate, aduc suferinta. Aici apare ideea de determinism divin, deoarece in ochii lui Allah omul este un neputincios, care nu cunoaste care ar fi calea cea buna, ce duce spre Allah.
Ori aici intervine jocul de-a "vointa lui Allah", care ii face pe multi lideri religiosi musulmani sa argumenteze actiunile lor militare prin expresia "aceasta este voia lui Allah", la care poporul, simplu in judecata lui, consfinteste cele spuse prin strigatul de lupta "Allahu Akhbar".
De asemenea, expresia "ispita este mai grea decat omorul" este un leit motiv, care este intalnit foarte des in cartea Coranului, tocmai pentru a elimina orice contestare a ideilor para-logice, care pot fi intalnite in cartea sacra.
"Luptati-va pentru drumul lui Dumnezeu si sa stiti ca Dumnezeu aude si vede " (Sura II, 245), cu alte cuvinte cel care nu se lupta pentru calea lui Allah, acesta poate cadea sub greaua pedeapsa a Lui, caci Allah pedepseste groaznic" (Sura III).
De asemenea, ca un testament al musulmanului poate fi considerat si versetul 97 din Sura III: "nu muriti decat fiind musulmani", deoarece pentru cei care nu sunt asa, nu exista alta varianta decat iadul ("spune celor necredinciosi: veti fi biruiti si veti fi adunati in iad", Sura III, 10).
Extremismul islamic poate fi de asemenea argumentat pe un alt verset coranic, care spune: "nu incheiati prietenie cu cei ce nu-s de-ai vostri", (Sura III, 114), evident acest loc dand sansa comentariului de a putea exclude orice nemusulman din cercul prietenilor.
Fanatizarea, care duce pana la moarte deliberata pentru cauza islamului, se poate argumenta pe versetele urmatoare: "daca veti fi omorati pentru drumul lui Dumnezeu sau veti muri, este iertarea lui Dumnezeu si indurarea lui mai buna decat toate averile pe care le-ati adunat. Caci daca veti muri sau veti fi omorati, va veti aduna la Dumnezeu (Sura III, 151-152).
Cu alte cuvinte, toti cei morti pentru cauza Coranului vor avea bucuria fericirii paradisiace. Deci moartea pentru Allah inseamna automat intrarea in rai. Iar raiul este descris astfel: "cei cuviosi vor primi de la Domnul lor o gradina patrunsa de rauri pe dedesupt; in veci vor fi acolo; si muieri curate (n.n. adica fecioare spre desfatare) si harul lui Dumnezeu, caci Allah priveste la servii sai" (Sura III, 13, IV, 60, VII 40-41). Tema recompensei pentru cei care mor pentru calea lui Allah o gasim si in alte versete coranice, tocmai pentru a sublinia ideea de jertfa pentru cauza islamului.
Ideea de jertfa a vietii pentru Allah este un gest, pe care il datoreaza orice musulman. "Sa se lupte deci in drumul lui Dumnezeu numai aceia care dau in schimb viata lumii de acum pentru lumea de apoi. Iar cel ce se lupta pe drumul lui Dumnezeu, fie ca este omorat, fie ca biruieste, lui ii dam la sfarsit rasplata mare" (Sura IV, 76). Chemarea la lupta - jihad - transforma lumea in doua: lumea lui Allah si lumea lui Satan. "Luptati impotriva prietenilor lui Satan, caci viclesugul lui Satan este slab " (Sura IV, 78).
Orice incercare de redobandire a identitatii popoarelor supuse de catre adeptii islamului, trebuie sa fie inabusita inca din fasa. "De cate ori se vor rascula din nou, sa fie zdrobiti intru aceasta. Daca insa nu se departeaza de la voi si nu va imbie cu pace si ridica mainile impotriva voastra, prindeti-i si omorati-i, oriunde ii gasiti" (Sura IV, 93).
Pedepsele celor care nu recunosc autoritatea islamului pot fi foarte aspre, lucru de care contemporaneitatea nu este straina, deoarece se cunosc executiile in public, pe stadioane, a celor care nu accepta islamul in forma lui rigida sau arderea femeilor pe fata cu acid, daca nu poarta burqa (valul pe fata) , etc.
Daca la inceput, pentru motivul luptei de a-i racola impotriva tribului qurraisitilor, evreii sau crestinii au fost respectati, la scurt timp orice apropiere de ei este condamnata de cartea Coranului: "voi cei ce credeti, nu lasati pe crestini sa va fie prieteni, ci numai laolalta. Cine dintre voi insa si-i alege ca prieteni, este ca unul dintre ei iar Dumnezeu nu ocarmuieste un popor nelegiuit" (Sura V, 56).
Deci chiar daca este recunoscuta inspiratia Sfintei Scripturi totusi faptic, musulmanii trebuie sa evite orice legatura cu crestinii sau cu evreii. Mai mult decat atat, toti cei care nu accepta inspiratia Coranului, sunt considerati mai rau decat animalele. Mai rai decat vitele sunt la Allah cei surzi si muti, care nu voiesc sa inteleaga (Sura VIII, 22), deoarece " cei care nu cred se vor aduna in iad" (Sura VIII, 37).
Jihadul, asa cum este conceput de catre fundamentalistii islamici, inseamna de fapt o straduinta de universalitate a islamului. Oricum se recunoaste pretentia de absolutism a acestei religii. "Luptati impotriva lor, zice Profetul, pana nu mai este rascoala si pana va fi la toti credinta in Allah" (Sura VIII, 40). De aceea, misiunea Profetului este de "a-i atata pe cei credinciosi la lupta" (Sura VIII, 66), deoarece necesitatea de a "misionariza" lumea implica prinderea si convertirea captivilor30.
Termenul de "a macelari pe pamant" este o justificare a crimelor sangeroase, deoarece profetismul arab implica si ideea de crima, pentru ca numai asa ultimul profet a reusit sa elimine orice contestatar din cadrul lumii arabe si sa instituie, prin califii sai "bine ghidati" sharia, care astazi reprezinta punctul de reintoarcere a lumii islamiste.
Evident sunt foarte multe alte versete coranice, care vorbesc fiecare despre necesitatea de a lupta impotriva crestinismului si a altor religii conlocuitoare, care nu au alta vina decat aceea de a fi contemporane cu islamismul.
Am dorit sa prezint prin aceste citate din cartea Coranului cat de usor pot fi fanatizati adeptii islamismului, chiar daca versetele pot fi interpretate si altfel. Evident ca formatiunile para-militare de tip terorist au reusit sa reuneasca in jurul lor o serie de adepti, nemultumiti de impartirea nedreapta a lumii in "saraci" si "bogati" sau de invazia unei civilizatii, care nu se potriveste cu spiritul musulmanului.
In concluzie, este foarte usor ca cineva, care se erijeaza in lider spiritual si politic, (atentie, la islamisti politicul este acelasi cu religiosul si invers) sa fanatizeze mase intregi de oameni, pornind de la cartea Coranului, care a fost scrisa de catre cineva care la randul lui a fost inainte de orice un luptator si apoi un reformator religios.
Obiceiuri cu prilejul nasterii, casatoriei si mortii
Cand se naste un copil, musulmanii obisnuiesc sa-i sopteasca la urechi formula de marturisire a credintei musulmane: "Nu este alt Dumnezeu decat Allah...". In ziua a saptea dupa nastere se sacrifica doi berbeci sau doua capre, din a caror carne se da o parte la saraci, si se taie in chip solemn parul copilului. Sacrificiul despre care vorbim se practica la arabi si inainte de Mahomed si a fost preluat de traditia mahomedana. Tot in ziua a saptea sau in alta zi se da numele copilului, care este de obicei numele lui Mahomed, al unui membru al familiei acestuia ori al personelor importante ale traditiei musulmane. Copilul este apoi circumcis, fie in ziua a saptea, fie in a patruzecea, fie in anul al saptelea, adica la inceputul celei de a dou perioade a vietii.
Inainte de casatorie, conform unei vechi traditii, mirele trebuie sa stea un timp intr-un loc retras, fiind pazit de cavalerii sai de onoare. In ziua in care mireasa este adusa la domiciliul mirelui si in noaptea nuntii sunt implinite diferite practici cu caracter magic, menite sa fereasca pe miri de interventiile duhurilor rele si sa le aduca noroc. Dupa aceea, timp de o saptamana, sotia sta inchisa in casa, iar barbatul sta retras de societate. Dupa sapte zile, sotii implinesc un rit de purificare si numai dupa aceea incep viata obisnuita.
Cand se apropie moartea, musulmanii indeamna pe muribund sa pronunte formula marturisirii de credinta, pentru ca sa nu o uite si sa o poata spune exact cand va fi anchetat de cei doi ingeri, Nakir si Munkar. Spalarea mortului o fac doua persoane de acelasi sex cu defunctul si care cunosc bine ritul acestei operatii. Mai inainte nu se platea acestora nimic pentru munca lor, deoarece la ziua judecatii se va tine seama de fapta lor pioasa. Mortul este imbracat apoi intr-un giulgiu fara cusaturi, pentru ca la ziua invierii sa se poata aseza cu usurinta in genunchi in fata lui Allah si sa-si primeasca sentinta. Pelerinii obisnuiesc sa-si ia cu ei la Mecca viitorul giulgiu, pentru ca sa-l inmoaie in apa sfanta a izvorului Zemzem. Daca decesul s-a produs dimineata, inmormantarea se face in cursul zilei, daca nu, a doua zi de dimineata. Pe drumul spre cimitir, imamul recita versete din Coran si din cand in cand se opreste, iar credinciosii repeta in cor ultimul verset. In sfarsit, imamul se adreseaza spiritului mortului si ii cere sa-si faca marturisirea de credinta, asa cum o va face in fata lui Allah. O persoana dintre rude raspunde pentru mort: "A crezut intr-un singur Dumnezeu si in Mahomed profetul sau".
Mormintele mahomedane sunt construite in forma de firida, in asa fel incat trupul mortului sa poata sta pe partea dreapta si cu ochii in directia spre Mecca. Deasupra mormantului se ridica un musuroi de pamant sau, la cei cu bunastare, se construiesc un fel de capele boltite (qubba). In India exista morminte musulmane monumentale, construite cu mare lux de arhitectura, dar cum legea musulmana interzice mormintele somptuoase si mauzoleele, cadavrele mortilor ilustri nu se afla in monumentele insesi, ci in boltile subterane; dedesubtul sau alaturea monumentelor, satisfacandu-se astfel cerinta legii ca mormintele sa fie modeste.
Ceremoniile care urmeaza inmormantarii variaza dupa regiuni si nu se deosebesc mult de cele practicate in alte religii. Doliul nu se obisnuieste. Totusi pe alocuri se vopsesc in albastru unele vesminte sau parti ale corpului si nu se schimba vesmintele intr-un anumit interval de timp.
Sacrificiul in islam
In islam intalnim cateva particularitati care ne fac sa credem ca in acesta religie nu se poate vorbi despre un sacrificiu propriu-zis. Acest lucru se datoreaza unor motive atat interne, care tin de esenta doctrinara islamica privind pe cel credincios si relatia lui cu Allah, cat si externe, legate de mediul saracacios in care au trait arabii.
Fata de Allah, cel credincios nu are nici un fel de drepturi, intreaga creatie fiind proprietatea sa de jure.
Accentuand mai mult din necesitate asupra suprematiei si puterii absolute a lui Allah, Mohomed a ajuns sa atribuie originea binelui cat si a raului lui Allah. Drept aceea Mohamed sugereaza ca Allah este cel care predestineaza pe unii spre mantuire iar pe altii spre pierzare : "Pe cine Dumnezeu doreste sa indrume, El va deschide inima aceluia spre islam; insa pe cel pe care doreste sa-l induca in eroare, aceluia ii va ingusta pieptul, ca si cum el ar trebui sa urce spre ceruri".
In acest context al predestinatiei intreaga viata cu adevarat religiosa este aceea de a cunoaste ca "nimic nu va veni asupra noastra decat ceea ce ne-a fost scris de Allah".
Exista in general un fatalism absolut in islam, care reduce la nimic orice incercare sau stradanie omeneasca spre perfectiune. Datoria prima si esentiaia a omului este de a se supune vointei lui Allah, descoperita prin Mohanned si inregistrata de acesta in Coran, ca fiind adevaratul cuvant (kallam) al lui Allah.
Chiar daca arabii preislamici ar fi avut o conceptie despre sacrificiu si ar fi practicat anumite forme de sacrificiu ele nu ar fi putut fi oficiate din abundenta din cauza mediului saracacios in care traiau.
Cu toate ca islamul nu favorizeaza deci ideea de sacrificiu, din motivele mentionate, intalnim in Coran doua situatii cand se face referire directa la sacrificiu. Prima este pusa in legatura cu incalcarea juramantului depus fata de Allah. Cel care si-a incalcat juramantul trebuie sa faca unul din urmatoarele lucruri: sa hraneasca 10 saraci cu aceeasi mancare cu care isi hraneste propria familie, sa le dea imbracaminte sau sa elibereze un prizonier. Daca nu poate duce la indeplinire nici unul din aceste acte, atunci credinciosul trebuie sa posteasca o perioada de trei zile. Cea de a doua referire este pusa in legatura cu uciderea de vanat in timpul pelerinajului. Credinciosul musulman care, aflat in pelerinaj a vanat un animal sau o pasare, trebuie sa jertfeasca un animal sau o pasare domestica de egala valoare, pentru a compensa castigul facut prin vanatoare. Ca si in primul caz, cel care a incalcat porunca Coranului trebuie, sa hraneasca zece persoane, sa sacrifice un animal sau sa posteasca.
In afara de aceste sacrificii de compensatie, care reprezinta si un act al religiei, mai intalnim mentionat in Coran un sacrificiu comemorativ, care nu are un aspect religios ci unul pur istoric. Acest sacrificiu este oficiat in timpul pelerinajului anual de la Mecca in ziua a 10-a a lunii a douasprezecea.
Potrivit traditiei coranice, Dumnezeu ar fi poruncit lui Abraam sa-l sacrifice pe Ismael si nu pe Isaac, iar locul unde acesta urma sa fie sacrificat a fost valea Mina, nu departe de Mecca. Berbecul care a fost trimis de Dumnezeu pentru jertfa ar fi coborat de pe muntele Thabir. Pentru a comemora acest eveniment din istoria religioasa a arabilor, se savarseste in fata unei multimi numeroase de credinciosi un sacrificiu care se rezuma de cele mai multe ori la o risipa de alimente vitale. Acest sacrificiu este doar un obicei national. Ceea ce mantuieste pe credinciosii musulmani nu este aceasta jertfa in sine, ci pelerinajul la Mecca.
Rugaciunea in islam
Fiecare musulman are obligatia sfanta de a se ruga lui Dumnezeu de cinci ori pe zi. Pe langa aceasta obligatie absoluta, musulmanul poate sa implineasca si alte obligatii de rugaciune ocazionala, pentru ajutor in vreme de seceta, de boala, de nenorociri etc. Termenul cel mai cunoscut pentru desemnarea rugaciunii este, in limba araba, acela de salat. Dar, de fapt, salat indica randuiala ce se urmeaza la rugaciunea din cele cinci momente ale zilei. Pentru ceea ce s-ar numi rugaciune simpla exista un alt termen, acela hizb.
Formula introductiva a rugaciunii musulmane o constituie insasi chemarea la rugaciune, pe care muezinul o adreseaza tuturor musulmanilor, de 5 ori pe zi, din inaltimea minaretului si care are urmatorul continut: "Mare este Dumnezeu ! Mare este Dumnezeu ! Mare este Dumnezeu ! Marturisesc ca nu exista dumnezei in afara de Dumnezeu ! Marturisesc ca nu exista dumnezei in afara de Dumnezeu ! Marturisesc ca Muhammad e profetul lui Dumnezeu ! Marturisesc ca Muhammad e profetul lui Dumnezeu ! Veniti la rugaciune ! Veniti la rugaciune ! Veniti la izbanda! Veniti la izbanda ! Mare este Dumnezeu ! Mare este Dumnezeu ! Nu sunt alti dumnezei decat Dumnezeu !".
Primele cuvinte par sa fie o varianta a ebraicului "Sema", prelucrata in sens musulman, prin care se pune accent pe unitatea lui Dumnezeu : Dumnezeu este unul si in afara de El nu exista alte divinitati. Asemenea credinciosului mozaic, si credinciosul musulman face aceasta marturisire de credinta inainte de a-si incepe rugaciunea propriu-zisa, fie individual, fie in locasul de cult.
Cea mai importanta rugaciune si cea mai eficienta, este aceea facuta in locasul de cult.
Rugaciunea, asadar, inalta sufleteste si poate sa duca la stergerea pacatelor, daca este facuta cu intentie sincera. Ea exprima in islamism starea de supunere absoluta fata de Dumnezeu (Allah). O astfel de stare este starea normala a omului, a musulmanului, ca supus neconditionat in fata Stapanului suprem.
Cea dintai sura a Coranului, numita surat-al-fatiha, constituie si miezul rugaciunii islamice. Iata continutul ei : "numele lui Dumnezeu cel milostiv si preaindurat! (1) Laudat fie Dumnezeu, Stapanul lumii, (2) prea milostivul, (3) imparatul Zilei judecatii! (4) Tie ne plecam si de la Tine cerem ajutor. (5) Calauzeste-ne pe drumul cel drept, (6) drumul celor pe care i-ai umplut de bunatati (7) iar nu al celor care Te-au miniat, nici al celor rataciti".
Rugaciunea islamica este structurata si pe succesiunea unor "coduri", cum ar fi : al sfinteniei (Laillaha ilallah Muham-madun lasulullah), al evidentei, al preamaririi lui Dumnezeu, al unitatii lui Dumnezeu, al apologiei si al repudierii politeismului. Surat al-fatiha ramane cea mai sfanta parte a rugaciunii.
Diverse ocazii din viata musulmanului sunt marcate prin rugaciune. Astfel: nasterea, casatoria, pocainta pentru pacate, trecerea primejdiilor neprevazute si a perioadelor de calamitate naturala, momentul mortii si asezarea in mormant. Nou-nascutul primeste, prin grija celor din jurul sau, soptita la ureche, marturisirea cea mai scurta a credintei islamice pentru ca aceasta sa-i fie reazem al intregii vieti. De asemenea, insasi chemarea la rugaciune trezeste in musulman constiinta rugaciunii ca indatorire fata de Dumnezeu. In cazuri grele, de calamitate, musulmanul se roaga si poate primi alaturi de sine, in mod exceptional, in moschee, crestini care doresc sa participe la implorarea milostivirii divine pentru inlaturarea primejdiei. Plecarea din viata pamanteasca a semenului musulman este iarasi un prilej de rugaciune si de manifestare a fratiei islamice. Dumnezeu este singurul care insoteste dincolo de pragul vietii pamantesti pe cel decedat, asa cum se desprinde din textul ultimei rugaciuni rostite la mormantul musulmanului: "Dumnezeule, impreuna calator cu cel singur, Tu Cel de fata care nu esti niciodata strain, Tu Cel apropiat cand altii sunt departe, insoteste-ne pe noi si pe el, ai mila de noi la instrainarea aceasta si de el la instrainarea lui, sterge cele scrise pe fila vietii lui si iarta lui si noua si celui care stind linga groapa lui a rostit : La illaha illa'llah Muhammadun rasulu'llah".
Musulmanul nu poate comunica prea multe cu Dumnezeu, atata vreme cat rugaciunea nu este altceva decat o forma accentuata a supunerii absolute. Rugaciunea lui este doar o reinnoire a starii de abd (rob), fata de Dumnezeu ca Imparat absolut.
Viata de apoi in islam
Importanta pentru viata viitoare poate fi dedusa din repetatele referiri pe care Mahomed le face cu privire la inviere si ziua judecatii, cand Dumnezeu, Dreptul Judecator al tuturor oamenilor, va rasplati fiecaruia dupa credinta si faptele sale. Adeseori Mahomed se numeste pe sine prevenitor, adica cel care previne pe necredinciosi ca ii asteapta pedeapsa vesnica in iad, daca ei nu se intorc la credinta intr-un singur Dumnezeu. Pentru a da semnificatie indatoririlor religioase si judecatii ultime, Coranul afirma in mod explicit ideea nemuririi sufletului: "Tot sufletul va gusta moartea, iar voi veti primi rasplata voastra in ziua invierii. Cel care va scapa de foc, va fi dus in Paradis si va fi fericit; caci ce este viata lumii decat o rasplata desarta".
Intreaga conceptie religioasa a lui Mahomed este dominata de ideea de Dumnezeu si a judecatii divine. Punand accent deosebit de mare asupra puterii absolute si asupra suprematiei lui Allah, Mahomed ajunge sa-l considere ca origine atat a binelui cat si a raului. De aici si credinta sa ca Allah a predestinat pe unii oameni pentru mantuire, iar pe altii pentru pedeapsa vesnica."Daca Allah va indruma pe cineva, el ii va deschide pieptul pentru islam, dar daca voieste sa-l duca la ratacire ii face pieptul ingust, o astfel de pedeapsa da Allah celor care nu cred".
Aceasta conceptie despre predestinatie intra in conflict cu ideea profesata de Mahomed ca Allah este milostiv in indurator : "Spune : Daca il iubiti pe Dumnezeu atunci urmati-mi mie, iar Dumnezeu va va iubi si va ierta pacatele voastre, caci Dumnezeu este iertator si milostiv". Nu gasim in Coran o incercare de rasturnare a acestei notiuni de predestinatie. De altfel, predestinatia inlocuieste in mare masura conceptia de pacat care este considerat ca mandrie si opozitie fata de Dumnezeu. In Islam nu intalnim conceptia unui pacat cu repercusiuni asupra intregii naturi umane. Adam a pacatuit, insa pacatul nu s-a transmis urmasilor sai. Prin urmare, omul nu mosteneste o natura pacatoasa, ci doar o natura slaba. Pacatul nu este o dispozitie, ci un obicei pe care oamenii il primesc si il savarsesc datorita slabiciunii lor.
Paralel cu notiunea de predestinatie intalnim in Coran ideea de retributie dupa fapte, caci Allah are in posesia Sa carti in care trece faptele oamenilor si pe care le va folosi la ultima judecata. Dupa traditie, aceste carti sunt eterne. Coranul pare sa sugereze ca fiecare individ ar avea o carte a faptelor care ii va fi data la judecata din urma : "Cat despre cel caruia i se va da cartea pe la spate, acela va fi menit spre pieire si va arde in flacara". Credinta lui Mahomed pare sa indice ca in clipa in care omul savarseste o fapta pe pamant, buna sau rea, ea este in mod automat trecuta in cartea celui care a savarsit-o. Coranul nu ne spune, insa, in ce masura faptele omului sunt predestinate asa cum sunt predestinati oamenii in credinciosi, adica cei care urmeaza lui Mahomed si se supun lui Allah, sau necredinciosi, cei care nu au acceptat mesajul lui Mahomed; sau in ce masura sunt oamenii liberi sau au libertatea de a savarsi anumite fapte care sa contribuie pozitiv la judecata.
Incepand din clipa mortii ni se spune ca ingerul mortii, ia sufletul celui care moare, si ii sopteste muribundului shahada sau marturisirea de credinta pentru a trece de judecata. Numai martirii (shahid) intra direct in rai. Munkar si Nakir pun cinci intrebari celui decedat, cum ar fi: cine este Dumnezeul celui mort; cine este Profetul, de raspunsul lor depinde soarta celui decedat.
Cat priveste pe copii, acestia se pare ca vor intra direct in rai, fara a raspunde intrebarilor puse de Munkar si Nakir. Cu soarta femeilor Mahomed aproape ca nu se ocupa si aceasta pe motiv ca invatatura lui este adresata in primul rand barbatilor. De aceea, chiar si placerile Paradisului sunt descrise potrivit gusturilor barbatilor. Mahomed declara in mod explicit superioritatea barbatilor fata de femei. Faptul ca Mahomed neglijeaza femeile in invatatura lui despre soarta omului in fata lui Dumnezeu, a fost interpretat ca fiind o acceptare inconstienta a evaluarii traditionale a femeii in societatea veche semita.
Iadul este prezentat ca un loc de tortura, sau ca un monstru plin cu foc si apa urat mirositoare si copaci cu fructe otravitoare.
Paradisul este un loc de bucurie si fericire, cu gradini unde curg izvoare de lapte si vin, cu corturi in care se afla femei frumoase, care sunt mereu fecioare. Fericirea raiului sau pedeapsa iadului sunt vesnice. Raiul si iadul au fost create de Allah, dar nu vor inceta niciodata sa existe.
Daca venirea Lui Iisus este un semn prevestitor al apropierii timpurilor eshatologice, in timpul judecatii de apoi Iisus nu are nici un fel de rol in eshatologia musulmana. In timpul judecatii, musulmanii vor cere ajutor lui Adam, pentru ca acesta sa mijloceasca pentru ei la Allah. El, insa, nu poate face acest lucru deoarece a pacatuit. La fel nu vor putea nici Noe, Avraam, Moise sau Iisus. Singurul care poate interveni este profetul Mahomed, care are puterea de a ridica pe cei care au caza de pe podul al-Aaraf si in a caror inima se afla un graunte de bunatate.
Despre comunitate
Desi in islam Dumnezeu este conceput in termenii unei personalitati ideale, el nu accentueaza asupra necesitatii cresterii si dezvoltarii omului spre asemanarea cu El. Islamul scoate in evidenta distanta care separa pe Dumnezeu cel atotputernic de intreaga creatie.
Mohamed inlatura, nu fara greutati, sistemul tribal si izbuteste sa inlocuiasca vechile obiceiuri tribale si familiale unind pe arabi intr-o fratietate de credinta si practici care depasesc cu mult relatiile tribale. In lumina noii sale invataturi fiecare credincios, supus lui Allah, devine aproape si frate pentru toti ceilalti din comunitate. In mintea lui Mohamed, islamul s-a nascut ca fratietate locala, ca apoi sa devina o fratietate universala, iar intre membrii ei bunatatea si dreptatea sa fie ceva mai mult decat un simplu obicei sau lege. Desi Mohamed nu a reusit sa realizeze pe deplin acest ideal, el a avut totusi succes in ceea ce priveste practicarea ospitalitatii si protectiei.
Razbunarea individuala este inlocuita prin pedepse legale. Totusi, trebuie sa mentionam ca in cazuri sporadice razbunarea este permisa, dar sub forme mai indulcite. Mohamed a stimulat o atitudine mai nobila fata de viata umana interzicand practica inumana de ucidere a fetelor la nastere.
Viata credinciosului musulman, atat cea individuala cat si cea sociala, are la baza cinci principii imuabile, sau stalpi ai credintei : shahada - Marturisirea credintei; salat - rugaciunea ; zakat - milostenia; saum - postul; si hajj - pelerinajul.
a. Shahada - marturisirea credintei este fundamentul si conditia principala a tuturor celorlalte obligatii. Obligatia de baza a fiecarui credincios este sa cunoasca absoluta suveranitate a lui Dumnezeu peste viata umana si supunerea neconditionata fata de vointa absoluta a lui Dumnezeu.
b. Salat - rugaciunea este un act obligatoriu in sensul ca prin ea credinciosul recunoaste suveranitatea lui Dumnezeu, dependenta sa de el si calitatea de profet singular a lui Mohamed. Exista anumite rugaciuni prescrise care trebuie spuse de cinci ori pe zi intervale stabilite prin traditie si pe un loc curat (de aici folosirea covoarelor pe rugaciune). Respectarea orelor de rugaciune este o datorie esentiala, iar nerespectarea lor duce la inlaturarea din comunitate.
c. Zakat - milostenia intruchipeaza in contextul unor obligatii religioase si sociale datoria explicita fata de aproapele ca manifestare exterioara a credintei si supunerii fata de Dumnezeu. Milostenia este una din virtutile cele mai frecvent scoase in relief de catre Coran.
In decursul timpului, zakat a desfasurat un rol important in dezvoltarea comunitatii islamice, caci primirea de milostenie din partea noilor credinciosi pecetluia adeziunea lor la noua credinta. Sura a doua, a Vacii, care trateaza pe larg problema milosteniei, spune ca aceasta nu trebuie facuta din vanitate sau cu mandrie. Ea trebuie facuta in ascuns si fara zgarcenie, caci Dumnezeu vede toate si va rasplati fiecaruia dupa cat a dat si dupa felul in care a dat. Orice milostenie trebuie facuta cu frica de Dumnezeu. Milostenia a fost limitata, insa, doar la membrii comunitatii islamice.
d. Saum - postul priveste mai mult viata personala a credinciosului musulman. Perioada cea mai indelungata prescrisa pentru post este Ramadan, luna a 9 a din calendarul solar musulman.
e. Hajj - pelerinajul fiecare credincios sau credincioasa musulmana trebuie sa faca cel putin o data in viata un pelerinaj la Mecca. Aceapta este o indatorire inscrisa in Coran si este respectata cu sfintenie de aproape toti credinciosii musulmani. Pentru a compensa sau a da curaj celor care doresc sa faca drumul la Mecca, se vehiculeaza ideea ca cel care moare in timpul Pelerinajului este considerat martir, shahid.
Ca structura, pelerinajul meccan pastreaza modelul ultimului drum facut de Mahomed la Mecca in anul 632, inainte de moartea sa.
Pentru societatea mahomedana, familia este unul din elementele cele mai importante. Actul casatoriei este un contract si nu o stare de unitate fiintiala, asa cum este conceputa in crestinism (Si vor fi amandoi un trup). Un mahomedan se poate casatori simultan cu patru femei; in acelasi timp el are dreptul sa aiba atatea concubine cate poate sa intretina.
Sufletul in islam
Coranul ne relateaza ca dupa ce Allah l-a modelat pe Adam, "a suflat duhul sau in el", dandu-i astfel duh de viata (ruh) sau suflet (nafs). In sufletul lui Adam au fost create toate sufletele descendentilor sai, care urmau sa se nasca din femeie printr-o a doua creatie.
Ruh, indeobste tradus ca duh sau spirit, isi are originea directa in Allah. El insufleteste trupul. In ceea ce priveste natura ontologica a lui ruh, se crede ca ar fi un corp fin plasat in trup, probabil in inima, sau chiar raspandit in intreg trupul. Atat musulmanii ortodocsi cat si misticii sustin ca ruh este un corp si ca de el depinde viata noastra. Exista cazuri in care conceptul de ruh este definit prin termenul nafs. In astfel de imprejurari confuziile terminologice raman bine limitate, intrucat conceptul in sine poate fi usor diferentiat si fixat.
Nafs sau sufletul este considerat in general ca fiind sufletul animal, cea mai joasa parte spirituala care incita la rau. In gandirea mistica musulmana, nafs este corespondentul notiunii de trup, un trupul care incita la pacat. In acelasi timp, nafs mai este si eul uman - ego.
Despre existenta sufletului dupa moarte Coranul nu da prea multe detalii. Doar ca la moartea celor piosi sufletele lor sunt luate de Allah langa El, pastrandu-l pana la ziua judecatii, cand vor fi reunite cu trupurile inviate.
Cat priveste problema preexistentei sufletelor, traditia islamica sugereaza ca la prima creare a tuturor sufletelor in sufletul lui Adam si pana la cea de a doua creare prin concepere in pantecele unei femei, ele sunt pastrate de Allah.
Conceptia coranica despre suflet a fost preluata si interpretata in diferite feluri de catre teologi si mistici. Primii teologi musulmani (mutakallimu) adopta o atitudine materialista fata de suflet. Tot ceea ce exista, de la spiritul divin si pana la sufletul animal, este de natura materiala, sau reprezinta un accident al substantei materiale. Atomistii musulmani, dupa care intreaga lume consta din atomi si accidenti ai atomilor, plaseaza sufletele printre accidentii atomilor. Aidoma atomilor, sufletele iau nastere si dispar in fiecare clipa. Aceasta negare a independentei si continuitatii naturii esentiale a sufletului nu anuleaza in nici un caz imortalitatea, ci scoate sufletul din inlantuirea cauzalitatii naturale. Conceptia despre suflet ca substanta materiala este, de altfel, strans legata de credinta in metempsihoza sau reintrupare.
Printre primii teologi musulmani care au sustinut natura spirituala a sufletului amintim pe Nazzam si scoala creata de el.
In general, misticii musulmani accentueaza factorul emotiv al religiei, starile afective, desi scopul suprem al vietii omului este prezentat ca o forma de cunoastere (gnosis) realizata prin experienta imediata a divinului.
Misticii de mai tarziu au dezvoltat idee Omului perfect, de obicei prezentat dupa chipul lui Mohamed, care constituie nu numai o reflectie a frumusetii divine.
In ciuda acestei conceptii superioare despre om, si acestei mistici se pastreaza credinta ca Domnul ramane Domn, iar servitorul ramane servitor.
Despre trup
Islamul afirma si el existenta concomitenta a trupului si a sufletului. Dupa Coran omul, sau mai precis trupul omului, a fost creat de catre Allah din lut si sange inghegat.
In preocuparile Coranului trupul omenesc ocupa un loc secundar, desi este considerat lacas al sufletului. In general, trupul nu este considerat o inchisoare a sufletului.
Cat priveste igiena si curatia trupului, legile prescrise de Coran sunt aproape identice cu cele din iudaism, ele fiind impuse si de mediul cultural, dar mai ales de cel fizic in care traiau arabii si evreii.
Postul este un mijloc de penitenta, disciplina si fapte bune si nu de mortificare a trupului. Practicile ascetice indreptate impotriva trupului nu au fost acceptate in islam. De notat, insa, ca probabil sub influenta orientala si in mod sigur sub influenta practicilor ascetice crestine a fost adoptata in sufism mortificarea trupului. Aceasta mortificare a trupului era considerata ca un mijloc de a transcende lumea empirica si de a te apropia de Dumnezeu.
Coranul nu spune explicit daca trupurile vor invia sau nu, sau daca la inviere ele vor pastra forma lor pamanteasca. In orice caz, exista si o participare trupeasca in viata de dupa moarte si aceasta pentru faptul ca atat pedepsele iadului pregatite pentru necredinciosi, cat si placerile raiului sunt descrise ca placeri fizice.
In gandirea teologilor si filozofilor musulmani trupul este considerat ca fiind format din cele patru elemente fundamentale ale naturii: apa, aer, foc si pamant. In trup exista o ordine naturala bine stabilita, toate organele trupului sunt guvernate de inima si nu de minte. Intre facultatile sufletului si trup exista o stransa coeziune.
Crearea omului in islam
Natura omului in islam
Omul este creat de Allah. Care a fost motivul crearii lumii este greu de spus, deoarece insasi traditia islamica nu manifesta o atitudine unanima in aceasta privinta. Dupa mutaziliti, lumea a fost creata de Allah ca semn al intelepciunii sale; misticii sustin ca opera-creatie este un act al dragostei divine sau al dorintei lui Allah de a se face cunoscut.
Coranul atribuie omului un loc cu totul aparte. Cuvantul om este intalnit in 45 de sure, iar la plural folosit de aproximativ 240 de ori. Surele 76 si 114 sunt dedicate in intregime omului. Crearea si originea omului sunt elemente la care se fac adeseori referiri. Toate acestea indica grija si locul important pe care il ocupa el in ordinea creatiei.
Sura 23 ne da o scurta descriere a conceptiei lui Mohamed despre felul in omul a fost creat: "Iar acum noi am creat pe om dintr-o bucata de lut, ...apoi am creat dintr-un cheag de sanange o bucata de carne si apoi am creat pe om ca pe oricare alta faptura".
Crearea omului este insotita de un alt gest din partea lui Allah, il ridica pe om la rangul de "vicerege" (khalifa) si cere totodata ingerilor sa recunoasca aceasta pozitie superioara in ierarhia fapturilor create. Ingerii refuza sa se inchine si sa recunoasca primului om vreo superioritate. Atunci Allah il pune pe Adam sa dea "toate numele"; ceea ce inseamna ca i-a dat putere peste toate.
Iblis il determina pe Adam sa paraseasca Gradina si pune vrajmasie intre oameni.
Unul din indemnurile cele mai insistente este acela de a nu perverti adevarul si mai ales de a se supune neconditionat lui Allah cel care l-a creat. Caci Allah cunoaste din vecie destinul fiecarui om. El este Cel care cauzeaza faptele fiecaruia si face pe unii sa creada iar pe altii sa nu creada. Allah cunoaste lungimea zilelor si imprejurarile in care fiecare om traieste. El indeamna pe oameni pe calea adevarului, fara ca cineva sa se poata opune.
O astfel de atitudine nu este decat pura predestinatie, desi in Coran nu intalnim deloc acest termen. Problema care se ridica in acest context este cum se impaca aceasta predestinatie absoluta cu puterea (qudrah) data omului de catre Allah cu ocazia crearii sale, putere care nu este nimic altceva decit libertatea vointei. Aceasta contradictie a fost rezolvata printr-un compromis ce trebuia sa solutioneze discordia dintre quadariti si mutaziliti, pe de o parte, si musulmani ortodocsi, pe de alta parte. Solutia a fost data de filozoful Al-Ash'ari (873-935), care invata ca Allah este singurul creator si, prin urmare, el este cel care da putere (qudrah) omului, dar si libertatea de a alege (khitiyar). Astfel, initiativa faptelor omului si savarsirea lor apartine lui Allah, insa acestea sunt facute in asa fel, incat sa corespunda puterii si liberei alegeri a omului. Aceasta putere data omului este cunoscuta sub numele de kasb, ceea ce inseamna putere de acumulare (de la verbul kasab a acumula, a castiga). Explicatia de fata pastreaza accentul traditional care se pune pe puterea lui Allah si in acelasi timp, il face pe om responsabil pentru faptele sale.
Scrierile sacre in Islamism
ISLAMISMUL
Coranul este cuvantul lui Dumnezeu, cuvant vesnic. In cer exista Cartea pe care ingerul Gabriel a facut-o cunoscuta lui Mahomed.
Cartea sacra a islamului este cunoscuta sub denumirea de Coran. Aceasta reprezinta pentru musulmani Cuvantul lui Allah (kalam Allah), intrucat Allah a fost cel care a dat-o.
Intrucat vine de la Allah, Coranul este necreat, iar autoritatea lui este absoluta nu numai in probleme religioase ci si politice, etice si chiar stiintifice. Dupa conceptia islamica, fiind un instrument al revelatiei divine, Coranul ramane dupa moartea lui Mohamed legatura unificatoare a celor credinciosi si nu o simpla amintire a personalitatii profetului si nici a Bisericii.
Cuvantul lui Dumnezeu, asa cum il avem consemnat in Coran, a fost pur si simplu dictat. Acest lucru este revelat chiar in textul Coranului unde ni se spune ca a fost revelat verbal si nu numai in semnificatia lui generala sau in idei ci in amanunt.
Potrivit traditiei islamice, Coranul a fost revelat lui Mohamed intr-un rastimp care a inceput aproximativ la anul 609 si a durat pana la moartea acestuia (632). Aceasta perioada de descoperire a suferit o intrerupere de 6 luni pana la trei ani, cunoscuta sub numele de ialmh - pauza, intrerupere. Deoarece surele (capitolele) descoperite catre sfarsitul acestei perioade poarta amprenta vizibila a unor influente iudeo-crestine se presupune ca Mohamed a folosit acest interval pentru a studia mai bine Biblia. Acest lucru nu a fost insa pe deplin stabilit. Avem totusi certitudinea ca idei crestine circulau deja in lumea araba, in special printre triburile siriene, ba mai mult decat atat, ca au existat chiar cateva comunitati crestine in inima Arabiei. In astfel de imprejurari nu se poate nega ca Mohamed ar fi fost in intregime strain de ideile mesajului crestin si de continutul Sfintei Scripturi. Prezenta atator episoade si idei biblice in Coran clarifica de altfel aceasta situatie.
In timpul vietii lui Mohamed nu a existat o aranjare sistematica a Coranului. Acesta era scris fie pe frunze de palmier, bucati de piele sau chiar bucati de piatra. Situatia aceasta a dainuit pana dupa moartea Profetului, in urma bataliei de la Ye-mama, in timpul careia multi dintre recitatorii Coranului au fost ucisi, Omar temandu-se ca nu cumva toti recitatorii sa fie exterminati intr-o alta batalie si astfel revelatiile Profetului sa se piarda, sugereaza califului Abu Bekr punerea acestora in scris. Astfel, Zeid este insarcinat sa duca la indeplinire aceasta sarcina. Manuscrisul Coranului compilat de Zeid a fost dat in pastrare vaduvei lui Mohamed, Hafsa. Acest text a fost considerat normativ in timpul califatului lui Omar.
Inaintea editarii definitive a textului Coranului au mai existat inca patru versiuni rivale. Uthman numeste din nou o comisie care sa se ocupe de redactarea unei versiuni autorizate. Coranul de astazi este rezultatul muncii acestei comisii.
