Viata de apoi
Credinta celtilor in viata viitoare este un fapt incontestabil; aceasta noua viata era o continuare a vietii de aici insa in conditii mult mai bune. La inmormantarea razboinicilor de seama se punea in mormant si carul de lupta al razboinicului respectiv. Semnificativ in aceasta privinta este si obiceiul celtilor de a imprumuta bani in viata aceasta, urmand sa fie inapoiati in viata cealalta.
Locuinta mortilor poate sa fi fost pentru celti sub pamant, dar nu era pentru ei un loc al umbrelor, ci un loc plin de viata, lumina si activitate, in care se mergea cu voie buna, nu cu groaza. Mai sigur este ca pentru celti locuinta mortilor era undeva, departe, in apusul Galiei sau in insulele oceanului. Dupa o legenda transmisa de istoricul bizantin Procopiu, sufletele merg sa bata la usa marinarilor care locuiesc pe coasta oceanului, pentru ca sa le duca in insula Avalon.
In ce priveste riturile de inmormantare, celtii obisnuiau atat inhumarea cat si incinerarea. Galii care au ocupat Roma inhumau mortii. Impreuna cu mortii se ingropau sau se ardeau tot felul de obiecte necesare in lumea cealalta, precum si sclavii pe care mortii ii iubisera mai mult.
Zeii
Numiri de zei celtici apar la scriitorii antici. In De Bello Gallico, Cezar aminteste de cinci zei ai galilor, carora le da nume de zei romani: Iupiter, Mercur, Apolo, Marte, Minerva. Zeul pe care Cezar il numeste Iupiter este un zeu al cerului, care se manifesta prin soare si care are ca simbol sacru roata. In numele lui se incheiau contractele si se prestau juramintele. Totusi Cezar socotea ca zeu principal al celtilor pe acela pe care el il numea Mercur, adorat ca inventator al tuturor artelor, ca protector al drumurilor si al calatorilor si ca avand mare putere in materie de comert, bani si orice fel de castig. Adorat mai ales pe inaltimi, el era si zeul civilizatiei si avea ca simbol sarpele cu cap de berbec.
La unii scriitori antici apar insa si numiri celtice ale zeilor. Astfel, poetul roman Lucan aminteste de trei zei ai celtilor: Teutates, Taranis si Esus, carora li se aduceau sacrificii omenesti si care trebuie sa fi fost zei tribali de mare importanta. Scriitorul satiric grec Lucian vorbeste de asemenea despre un zeu celtic numit Ogmios, zeu al elocventei, pe care il asimileaza cu Heracles al grecilor, descriindu-l sub forma unui batran imbracat in piele de leu, inarmat cu un arc si tarand o multime de oameni printr-un fir de aur legat de limba sa si de urechile acelora; simbol pregnant al puterii elocventei.
In sfirsit, mentionam dintre zeitatile masculine care apar in inscriptii pe Cernunnos, zeu cu coarne de cerb, ca simbol al puterii si al abundentei.
Ocupandu-se indeosebi cu lucrul pamantului celtii aveau multe zeitati feminine ale pamantului si ale fecunditatii. Intre acestea, cele mai populare erau cele grupate cate trei si numite Matres.
Intre zeitatile feminine, un loc important il ocupa zeita cu nume islandez, Brigit, probabil Minerva amintita de Cezar. Fiica a zeului Dagda, ea era protectoarea poetilor, a mestesugarilor si a medicilor. Unele aspecte din cultul consacrat acestei zeite s-au pastrat chiar in cultul sfintei romano-catolice Brigitt.
Cu privire la eroi, celtii aveau foarte multe mituri. Eroii erau socotiti ca fiind inzestrati cu puteri supranaturale si unii dintre ei treceau drept avand origine divina. Poate ca au fost candva venerati ca zei. In mituri sunt insa prezentati ca traind pe pamant la o anumita vreme. Astfel sunt amintiti: Artus sau Arthur, erou din ramura britanica a celtilor, Cuchulainn si Fionn fiul lui Cumhals, eroi ai irlandezilor etc.
Numiri de zei celtici apar la scriitorii antici. In De Bello Gallico, Cezar aminteste de cinci zei ai galilor, carora le da nume de zei romani: Iupiter, Mercur, Apolo, Marte, Minerva. Zeul pe care Cezar il numeste Iupiter este un zeu al cerului, care se manifesta prin soare si care are ca simbol sacru roata. In numele lui se incheiau contractele si se prestau juramintele. Totusi Cezar socotea ca zeu principal al celtilor pe acela pe care el il numea Mercur, adorat ca inventator al tuturor artelor, ca protector al drumurilor si al calatorilor si ca avand mare putere in materie de comert, bani si orice fel de castig. Adorat mai ales pe inaltimi, el era si zeul civilizatiei si avea ca simbol sarpele cu cap de berbec.
La unii scriitori antici apar insa si numiri celtice ale zeilor. Astfel, poetul roman Lucan aminteste de trei zei ai celtilor: Teutates, Taranis si Esus, carora li se aduceau sacrificii omenesti si care trebuie sa fi fost zei tribali de mare importanta. Scriitorul satiric grec Lucian vorbeste de asemenea despre un zeu celtic numit Ogmios, zeu al elocventei, pe care il asimileaza cu Heracles al grecilor, descriindu-l sub forma unui batran imbracat in piele de leu, inarmat cu un arc si tarand o multime de oameni printr-un fir de aur legat de limba sa si de urechile acelora; simbol pregnant al puterii elocventei.
In sfirsit, mentionam dintre zeitatile masculine care apar in inscriptii pe Cernunnos, zeu cu coarne de cerb, ca simbol al puterii si al abundentei.
Ocupandu-se indeosebi cu lucrul pamantului celtii aveau multe zeitati feminine ale pamantului si ale fecunditatii. Intre acestea, cele mai populare erau cele grupate cate trei si numite Matres.
Intre zeitatile feminine, un loc important il ocupa zeita cu nume islandez, Brigit, probabil Minerva amintita de Cezar. Fiica a zeului Dagda, ea era protectoarea poetilor, a mestesugarilor si a medicilor. Unele aspecte din cultul consacrat acestei zeite s-au pastrat chiar in cultul sfintei romano-catolice Brigitt.
Cu privire la eroi, celtii aveau foarte multe mituri. Eroii erau socotiti ca fiind inzestrati cu puteri supranaturale si unii dintre ei treceau drept avand origine divina. Poate ca au fost candva venerati ca zei. In mituri sunt insa prezentati ca traind pe pamant la o anumita vreme. Astfel sunt amintiti: Artus sau Arthur, erou din ramura britanica a celtilor, Cuchulainn si Fionn fiul lui Cumhals, eroi ai irlandezilor etc.
Temple, preoti, rituri si sarbatori
CULTUL
Locurile de cult ale celtilor au fost la inceput simple incinte sacre aflate in aer liber, in poieni, paduri sau pe inaltimi. In ultimele secole inainte de Hristos au aparut si temple construite din lemn sau chiar din piatra. Ele aveau forma rotunda sau poligonala si cuprindeau, in afara de sanctuarul propriu-zis, numeroase si variate constructii-anexe. Se pare ca existau in jurul templelor chiar teatre si amfiteatre, unde se desfasura un cult complicat, comportand probabil si manifestari artistice consacrate zeilor sau eroilor. Dintre sanctuarele celtice descoperite mentionam pe acela de la Libenice (Boemia), descoperit in anul 1959 si datand probabil de la sfarsitul secolului al IV-lea sau inceputul secolului al III-lea i. Hr. In temple se gaseau si reprezentari ale divinitatilor, sub forma de statui si reliefuri, sau simple simboluri ale zeilor. Idolii erau din lemn cioplit grosolan, dar existau, dupa marturia lui Cezar, si statui de piatra.
Preotii
Preotii celtilor, druizii ("puternic cunoscatori"), formau o casta bine organizata. Impreuna cu sefii militari, ei formau elita societatii celtice, fiind scutiti de impozite si de serviciul militar. Aveau o mare putere politica si exercitau functiile de judecatori ai poporului, medici, magicieni si mai ales ghicitori.
Pentru a-si forma cultura necesara, candidatii la functia de druizi treceau prin scoli speciale in care invatau uneori chiar douazeci de ani si se pare ca era o mare afluenta la aceste scoli, probabil din cauza avantajelor pe care le aveau druizii.
Sacerdotiul druidic era mai mult decat o simpla asociatie corporativa si exercita o mare putere politica. Conducatorul druizilor era desemnat prin alegere sau, in unele cazuri, prin puterea armelor. Regii erau in mana lor simple instrumente. Fara sfatul lor nu se putea face nimic. Mai ales nu se puteau intreprinde razboaie. Ei erau judecatori pentru tot felul de litigii. Daca cineva nu voia sa se supuna sentintei data de ei, i se aplica cea mai grea pedeapsa: interzicerea sacrificiilor. Cei care primeau aceasta pedeapsa erau socotiti ca nelegiuiti si criminali. Toata lumea fugea de ei si nu aveau dreptul la nici o plangere si la nici o demnitate.
In secolul al III-lea d. Hr., se amintesc la celti si druidese, care se ocupau cu ghicitul si prezicerile.
Druizii au fost persecutati de romani din cauza puterii politice si juridice pe care o exercitau asupra celtilor si din cauza jertfelor omenesti si a practicilor magice cu care se ocupau. Imparatul Octavian August a interzis cetatenilor romani sa apartina religiei druizilor, iar Tiberiu a interzis cu totul exercitarea functiei druidice. Totusi druizii au continuat sa-si exercite puterea si sub Claudiu, care de asemenea i-a persecutat. In ascuns, religia celtica a persistat multa vreme, druizii inlocuind sacrificiile omenesti cu sacrificii simbolice. Treptat religia celtica s-a romanizat si autoritatea druizilor a disparut, iar scolile crestine au inlocuit scolile druidice.
Sacrificiile
Celtii aduceau zeilor ca ofrande diferite obiecte si monede. De exemplu, pentru a fi feriti de o epidemie, au aruncat comori intregi intr-un lac sfant de langa Toulouse. Sacrificiile sangeroase constau din animale si chiar oameni, mai ales cu prilejul razboaielor, fie pentru ajutor in lupte, fie pentru multumire in caz de victorie, iar in caz de infrangere pentru a mijloci protejarea supravietuitorilor. Acum se sacrificau ranitii, cei slabi, captivii etc. Luptatorii insisi si chiar conducatorii se sacrificau uneori de bunavoie pentru a atrage bunavointa zeilor. Luptatorii aveau obiceiul sa taie capetele inamicilor pe care ii invinsesera si, inapoiati acasa, asezau aceste capete in casele lor ca pe niste trofee. Jertfirea oamenilor se facea in mod cu totul barbar, prin inecare, spanzurare, ardere, uneori prin inchiderea victimei intr-o cutie mare de lemn careia i se dadea foc.
Sarbatorile
Celtii, cei din Islanda de exemplu, aveau patru mari sarbatori, legate de inceputurile noilor anotimpuri si de numele unor eroi nationali. Festivitatile se desfasurau in centrele politice si religioase ale triburilor, unde era si mormantul eroului mitic. Cu aceste prilejuri aveau loc si jocuri sportive, in special intreceri de calareti. Elementele religioase se amestecau deci, in aceste sarbatori, cu cele economice, politice, juridice, distractive.
Date istorice
Celtii s-au raspandit in prima jumatate a mileniului I i. Hr., spre sud si spre vest, ocupand Galia, Britania si Irlanda. Apoi au patruns in Spania unde, amestecandu-se cu iberii, au dat nastere celti-iberilor. In secolul al IV-lea i. Hr. isi ating apogeul puterii lor, stapanind o importanta parte din Europa centrala si de vest si facand diverse incursiuni spre sud si sud-est.
Astfel, chiar la inceputul secolului al IV-lea i. Hr., celtii patrund in Italia, infrang pe etrusci si in anul 390 jefuiesc si incendiaza Roma. Fac de asemenea o incursiune in Grecia (278), unde jefuiesc si distrug sanctuarele de la Delfi. Continuandu-si migratia, ajung pana in Asia Mica, stabilindu-se intr-o regiune rasariteana a Frigiei care avea sa se numeasca Galatia, deoarece grecii ii numeau pe celti galateni.
In aceste vaste miscari ale lor, celtii au ajuns si in tinuturile locuite de geto-daci, dar s-au asezat in numar mai mare numai in Podisul Transilvaniei. Aici au convietuit cu dacii timp de circa 300 de ani, fiind apoi asimilati complet de acestia.
Civilizatia celtica a atins in vestul Europei un inalt grad de dezvoltare. Astfel, celtii aveau cetati intarite, bateau moneda si intretineau relatii comerciale foarte active cu triburile si popoarele vecine. Capeteniile lor conduceau triburile cu ajutorul unor consilii tribale.
Preotii, numiti druizi, mult laudati de scriitorii antici, mentineau unitatea triburilor celtice prin traditiile lor religioase si culturale, pe care le transmiteau mai departe pe cale orala, desi cunosteau scrisul. Romanii au supus treptat pe celtii din Spania, Galia, Britania, dar cultura celtica a supravietuit in Scotia, in Irlanda, in Tara Galilor, precum si in Bretania. Limba celtilor se vorbeste inca si astazi in Irlanda si Scotia.
Celtii s-au raspandit in prima jumatate a mileniului I i. Hr., spre sud si spre vest, ocupand Galia, Britania si Irlanda. Apoi au patruns in Spania unde, amestecandu-se cu iberii, au dat nastere celti-iberilor. In secolul al IV-lea i. Hr. isi ating apogeul puterii lor, stapanind o importanta parte din Europa centrala si de vest si facand diverse incursiuni spre sud si sud-est.
Astfel, chiar la inceputul secolului al IV-lea i. Hr., celtii patrund in Italia, infrang pe etrusci si in anul 390 jefuiesc si incendiaza Roma. Fac de asemenea o incursiune in Grecia (278), unde jefuiesc si distrug sanctuarele de la Delfi. Continuandu-si migratia, ajung pana in Asia Mica, stabilindu-se intr-o regiune rasariteana a Frigiei care avea sa se numeasca Galatia, deoarece grecii ii numeau pe celti galateni.
In aceste vaste miscari ale lor, celtii au ajuns si in tinuturile locuite de geto-daci, dar s-au asezat in numar mai mare numai in Podisul Transilvaniei. Aici au convietuit cu dacii timp de circa 300 de ani, fiind apoi asimilati complet de acestia.
Civilizatia celtica a atins in vestul Europei un inalt grad de dezvoltare. Astfel, celtii aveau cetati intarite, bateau moneda si intretineau relatii comerciale foarte active cu triburile si popoarele vecine. Capeteniile lor conduceau triburile cu ajutorul unor consilii tribale.
Preotii, numiti druizi, mult laudati de scriitorii antici, mentineau unitatea triburilor celtice prin traditiile lor religioase si culturale, pe care le transmiteau mai departe pe cale orala, desi cunosteau scrisul. Romanii au supus treptat pe celtii din Spania, Galia, Britania, dar cultura celtica a supravietuit in Scotia, in Irlanda, in Tara Galilor, precum si in Bretania. Limba celtilor se vorbeste inca si astazi in Irlanda si Scotia.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu