Manastirea Comana, situata în comuna Comana din judetul Giurgiu, a fost ctitorita de Vlad Tepes în anul 1461, ca o manastire-cetate, care însa s-a ruinat pâna la finele secolului al XVI-lea. Locul pe care a fost înaltata manastirea era odinioara o insula, în mijlocul mlastinilor, iar accesul se facea pe o poarta aflata in nordul incintei, dupa ce se traversa un pod de lemn, usor de incendiat la vreme de primejdie. Râul Câlnistea, care curge în partea de rasarit a satului Comana, întâlneste în cale balta Comanei pe care o strabate si din care se desprinde în fata manastirii. În dreptul satului Comana, apa desface un brat care ocoleste ostrovul si se reîntoarce apoi la vechea matca. Investigatiile întreprinse asupra primelor constructii la Comana, cât si studierea documentelor vremii, de catre mai multi cercetatori, precum Cezar Balliac, Grigore Ionescu, C.C.Giurescu, dar si din analizele arhitectilor însarcinati cu restaurarea si consolidarea zidurilor, releva faptul ca Manastirea Comana este ctitoria lui Vlad Tepes, datata de la jumatatea secolului al XV-lea. Un document din 27 septembrie 1461 emis de cancelaria lui Vlad Tepes mentiona "ca sa fie hotarul (manastirii) pâna unde se împreuna cu balta Comanei, drept în iezerul Câlnitei".
Aceasta este prima data când toponimul Comana este folosit în mod oficial. Din aceasta perioada s-au descoperit urmele unei biserici de plan dreptunghiular (12 x 10m), care avea fundatie din caramida iar partea superioara din bârne. Interiorul bisericii era tencuit si pictat, gasindu-se urme de vopsea rosie si albastru închis. În jurul acestei bisericute erau chiliile manastirii. Sapaturile arheologice întreprinse între 1971-1972 au descoperit partial unele încaperi, dar fara a putea reconstitui chiar si numai grafic întregul ansamblu. Cu toate ca a fost ridicata în mare parte din material perisabil, aceasta biserica cu unele reparatii facute de unii domnitori a durat un secol si jumatate, ceea ce dovedeste, înca o data, siguranta ce i-o dadea pozitia naturala a terenului.
Cercetarile au stabilit ca necropola din preajma bisericutei a fost folosita în a doua jumatatea secolului al XV-lea si prima jumatate a secolului al XVI-lea, perioada ce cuprinde anii de domnie a mai multor domnitori de la Vlad Dracul la Neagoe Basarab, figura centrala în aceasta însiruire, prin dinamica domniei si lupta antiotomana, ramânând desigur Vlad Tepes, primul ctitor al manastirii Comana, recunoscuta ca parte a unui sistem gândit si realizat, nu numai ca locas de închinaciune, ci si pentru apararea tarii de catre acest însemnat domnitor al veacului al xv-lea.
În anul 1728, Manastirea Comana este închinata Patriarhiei Sfântului Mormânt din Ierusalim, de catre Nicolae Mavrocordat (1715-1716, 1719-1730), deoarece nu au mai existat mostenitori directi ai ctitorului care sa se îngrijeasca de soarta ctitoriei. Prin aceasta închinare, manastirea începe sa-si piarda din averi si mosii.
Degradarea Comanei, semnalata de Neofit al Ungrovlahiei, se accentueaza de-a lungul domniilor fanariote si este subliniata într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinarii, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 si semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparatii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o recladire considerând ca reparatiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea "2 milioane de caramizi, 700 mii oca de var, 11200 carute cu nisip". Lucrarile de reamenajare si reînsufletire a lacasului sfânt încep abia în 1854 când s-a refacut din temelii biserica, cu mesteri germani, schimbându-i-se aspectul sau din timpul lui Radu Serban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Serban Cantacuzino si poate si aceea a lui Nicolae voda Patrascu.
În 1860 Cezar Bolliac viziteaza Comana în vederea secularizarii averilor manastiresti, manastirea fiind "într-o stare jalnica". Cezar Bolliac vorbeste si despre faptul ca apa Câlnistei "se împarte aici în doua si formeaza helesteie largi, ca sa ocroteasca din toate partile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a largit si adâncit gârla, încât este neapropiata [de nepatruns] peninsula în toate partile". Aceste lacuri si mlastini au fost secate în parte "pe o întindere de 500 pogoane" în 1876, din ele ramânând astazi doar un singur helesteu.
Degradarea Comanei, semnalata de Neofit al Ungrovlahiei, se accentueaza de-a lungul domniilor fanariote si este subliniata într-o serie de înscrisuri de danie ulterioare închinarii, acte întocmite în intervalul 1728 - 1814 si semnate de domnitorii Nicolae Mavrocordat, Ion Mavrocordat, Grigore Ghica, Constantin Mavrocordat, Alexandru lpsilanti, Alexandru Moruzi, Constantin Ipsilanti, Ion Caragea.
Cutremurul din 11 octombrie 1802 va afecta grav întregul ansamblu.
În anul 1847, se pune problema unor reparatii, arhitectul statului, Schlatter, propunând o recladire considerând ca reparatiile nu se mai pot face. Pentru o refacere ar fi fost necesare în vremea aceea "2 milioane de caramizi, 700 mii oca de var, 11200 carute cu nisip". Lucrarile de reamenajare si reînsufletire a lacasului sfânt încep abia în 1854 când s-a refacut din temelii biserica, cu mesteri germani, schimbându-i-se aspectul sau din timpul lui Radu Serban. Probabil cu acest prilej au fost distruse pietrele de mormânt ale ultimului ctitor, vornicul Serban Cantacuzino si poate si aceea a lui Nicolae voda Patrascu. În 1860 Cezar Bolliac viziteaza Comana în vederea secularizarii averilor manastiresti, manastirea fiind "într-o stare jalnica". Cezar Bolliac vorbeste si despre faptul ca apa Câlnistei "se împarte aici în doua si formeaza helesteie largi, ca sa ocroteasca din toate partile un pisc aparat numai la o parte de un mal. Mâna omului a mai ajutat natura, a largit si adâncit gârla, încât este neapropiata [de nepatruns] peninsula în toate partile". Aceste lacuri si mlastini au fost secate în parte "pe o întindere de 500 pogoane" în 1876, din ele ramânând astazi doar un singur helesteu. 
