Predică la Duminica a XXV-a după Rusalii ( Despre ispitire şi făţărnicie )

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit de diavolul (Matei 4, 1-11), dar mai ales de multe ori a fost ispitit de slugile diavolului, care erau cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii (Matei 22, 15-18).
Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat cu vicleşug ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).
Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. Şi aceasta pentru că în sfătuirea lor de a-L ispiti şi a-I cere semn din cer, erau plini de făţărnicie şi viclenie. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind cu viclenie şi făţărnicie către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), cunoscînd viclenia legiuitorului care Îl ispitea, l-a întrebat: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.
Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).
A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vicleană, vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.
Dar Preabunul nostru Mîntuitor, vrînd să-i arate cine este cu adevărat aproapele nostru, i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta.
După ce Mîntuitorul a spus această pildă legiuitorului, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).
Vedeţi înţelepciunea cea fără de margine a Mîntuitorului nostru Iisus Hristos? Legiuitorul acela a venit cu viclenie şi făţărnicie ca să ispitească pe Domnul, iar Mîntuitorul, prin pilda cu omul cel căzut între tîlhari şi cu Samariteanul cel milostiv, care a purtat grijă de cel rănit şi căzut între tîlhari, i-a dat un minunat şi dumnezeiesc răspuns. Mai întîi a învăţat pe legiuitor că orice om din lume este aproapele nostru. După ce l-a făcut a înţelege acest lucru şi a-l mărturisi, i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. Adică să nu mai socoteşti de acum înainte că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele tău, ci oricare om din această lume să fie socotit aproapele nostru, şi de este cineva în necaz sau primejdie, să-l ajutăm ca pe cel ce este de un neam cu noi.

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat şi i-a ameninţat cu vaiul pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.
Mai întîi să arătăm ce este vicleşugul.
Trebuie să ştim şi să înţelegem că tatăl tuturor răutăţilor şi izvor a tot vicleşugul este diavolul. Acesta cu viclenie a înşelat la început pe strămoşii noştri Adam şi Eva şi cu înşelăciunea cea vicleană i-a scos din rai (Facere 3, 1; II Corinteni 11, 3). Dumnezeu urăşte pe omul viclean (Psalm 5, 6). Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură arată că inima omului este mai vicleană decît orice şi foarte stricată! Cine o va cunoaşte? (Ieremia 17, 9). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că vicleşugul este un păcat care, împreună cu altele, îşi are izvorul şi rădăcina în inima omului, zicînd: Căci dinlăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, beţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleşugurile, înşelăciunile, pizma, hula, trufia, uşurătatea (Marcu 7, 21-22).
Marele Apostol Pavel mustră pe Elima vrăjitorul pentru viclenia lui, zicînd: O, tu cel plin de toată viclenia şi de toată înşelăciunea, fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea (Fapte 13, 10). Acelaşi Apostol acuză pe cei care s-au împotrivit lui Dumnezeu, plini fiind de toată nedreptatea, de desfrînare, de viclenie, de lăcomie şi de răutate (Romani 1, 28-29). Şi învăţînd pe creştini, le spune: Ne-am lepădat de cele ascunse ale ruşinii, nemaiumblînd cu vicleşuguri, nici stricînd cuvîntul lui Dumnezeu (II Corinteni 4, 2). Iar Efesenilor le spune: Să nu fim copii duşi de valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii prin înşelăciunea cea omenească, prin vicleşugul lor spre uneltirea răzvrătirii (Efeseni 4, 14).
Fraţii mei, din mărturiile de mai sus dacă aţi ascultat cu atenţie, aţi putut înţelege următoarele: întîi, că diavolul este începutul şi rădăcina tuturor răutăţilor şi al vicleşugului; al doilea, că vicleşugul izvorăşte din inima omului şi al treilea, că oamenii cei vicleni sînt fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea.
Să arătăm cîte ceva şi despre păcatul cel pestriţ şi felurit al făţărniciei, care este armură blestemată a vicleşugului diavolesc. Şi iată ce am a zice în această privinţă. Să ştiţi că făţărnicia are rădăcina pe vicleşug, iar roade, pe minciună, pe amăgire, pe măiestrie, pe agoniseala rea, pe necinste şi pe vătămarea aproapelui.
Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce!
După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.
Nu auzim în Sfînta Scriptură, zicînd: Vai ţie vameşule! Vai ţie desfrînată! Vai ţie tîlharule! Că pe toţi aceştia i-a primit şi i-a miluit Domnul. Iar pe făţarnici, de multe ori i-a mustrat şi cu vaiul i-a ameninţat, zicînd: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că închideţi Împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor, că nici voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi (Matei 23, 13). Vai vouă cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că mîncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung, pentru aceasta mai multă osîndă veţi avea (Matei 23, 14).
Şi iarăşi: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un ucenic, şi dacă l-aţi făcut, îl faceţi fiu al gheenei mai îndoit decît voi (Matei 23, 15). Acestea şi încă multe vaiuri a spus Mîntuitorul asupra cărturarilor şi fariseilor, saducheilor şi legiuitorilor. Nici unul din sfinţi şi din filosofii lumii acesteia nu a putut să arate păcatului făţărniciei şi al vicleşugului mai luminat ca Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care fiind Dumnezeu adevărat, privea în inimile cărturarilor şi ale fariseilor, şi văzînd aceste patimi grele le mustra şi le ameninţa cu vaiul.
De aceea şi Sfîntul Apostol Petru îndeamnă pe toţi creştinii să fugă de vicleşug şi făţărnicie (I Petru 2, 1). Păcatul făţărniciei duce pe mulţi la erezie, la rătăcire şi este, nu numai un prilej de sminteală, ci şi de pierzare pentru mulţi. Marele Apostol Pavel a arătat că în vremile cele de apoi, mulţi făţarnici şi vicleni se vor arăta: Duhul grăieşte lămurit, zice el, că în vremile cele de apoi unii se vor depărta de la credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile diavolilor prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt osîndiţi în cugetele lor (I Timotei 4, 1-2).
În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii şi cei ce au dreaptă credinţă să fugă de aceşti şerpi veninoşi, de aceşti făţarnici vicleni, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care cu viclenie şi făţărnicie vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos.
Oamenii care sînt cuprinşi de păcatele făţărniciei şi ale vicleşugului, îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).
Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).
Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); oamenii făţarnici se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Făţarnicii mai ales în vremurile din urmă se vor arăta (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iubiţi credincioşi,

În încheiere voi vorbi despre cel mai viclean şi mai făţarnic om din lume, care a întrecut cu răutatea vicleniei şi a făţărniciei pe toţi cei mai înainte de el. Acesta a fost Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece Apostoli, care s-a făcut vînzător al Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. În acest om viclean şi făţarnic intrînd satana (Luca 22, 3), a lucrat prin el la vînzarea şi pierderea Domnului nostru Iisus Hristos. Prin acest viclean şi făţarnic ucenic, Mîntuitorul a fost dat la chinuri, la răstignire şi la moarte pe cruce (Matei 27, 33-37). În acest Iuda, fiul pierzării, (Ioan 17, 12), care mai bine nu s-ar fi născut (Matei 26, 24), s-au unit aceste preagrozave fapte ale vicleşugului şi ale făţărniciei. Acest preaviclean şi făţarnic ucenic, pe lîngă răutăţile mai sus arătate, era şi foarte bolnav de iubirea de arginţi. Şi cînd Maria, sora lui Lazăr în Betania a spălat cu mir de nard curat, de mare preţ picioarele Mîntuitorului şi le-a şters cu părul capului ei (Ioan 12, 3), Iuda i-a făcut supărare Mariei, zicînd că ar fi trebuit să vîndă mirul şi preţul să-l fi dat la săraci.
Iuda cel viclean şi făţarnic, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda, cunoaşte toată viclenia şi făţărnicia lui, dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).
Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).
Iată pînă la cîtă întunecare şi înşelare spirituală ajunge omul cel viclean, făţarnic şi iubitor de argint.
Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu fim făţarnici în fapte şi în cuvinte, ca să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.
Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

Predica la Invierea Domnului

Dumnezeu este lumina

"Intru lumina Ta vom vedea lumina". Psalmul XXXV 9

Frati crestini,

nostru Iisus Hristos, totdeauna, pune problema luminii. Acum se vorbeste de lumina lui Hristos, acum toti crestinii sunt chemati de a veni sa primeasca lumina: "veniti de luati lumina". Iar prin cantarile bisericesti suntem indemnati "ca luminati sa praznuim" acest praznic al luminii. "Ziua Invierii sa ne luminam popoare" e indemnul parintesc al Bisericii. Acum fiecare crestin e un purtator de lumina, un faclier al lui Hristos.

Lumina bucuriilor e in suflete, ea straluceste in cugetele milioanelor de crestini si-nvaluie intreaga lor fiinta in vesmantul luminilor.

Intreaga fire e pregatita pentru aceasta sarbatorire a luminii. Acum soarele biruitor scalda in lumina si imbratiseaza cu caldura intreaga fire, pe care o impodobeste in chip atat de minunat.

Pe drept putem spune ca sarbatoarea Invierii e sarbatoarea luminii. In aceste clipe praznuim triumful luminii asupra intunericului, victoria vietii asupra mortii. Dupa cum spune si cantarea bisericeasca: "acum toate s-au umplut de lumina: si cerul si pamantul si cele dedesubt".

Fratilor, aceasta revarsare de lumina, de stralucita bucurie si de viata fericita, desigur ca ne vine de la cineva. Noi nu o aveam si nici nu puteam sa ne-o oferim singuri, ci numai suspinam dupa ea. Intru inceput au avut-o primii oameni de la Dumnezeu, dar au pierdut-o, fiind departati din cauza pacatului, de langa Acel ce este lumina si stralucire fara de patima.

"Dumnezeu e lumina si in El nu este intuneric" (I Ioan I, 5) ne spune sfantul apostol Ioan, care, in avantul lui vulturesc, s-a inaltat pana la cele mai de taine infatisari ale dumnezeirii. El e lumina cea neinserata, pe care Il proslavesc veacurile cele fara de hotar. Dumnezeu e spirit stralucitor, care se invaluie in vesmant luminos si catre care ochii omului nu pot privi. Cine se apropie de aceasta lumina stralucitoare, ajunge si el la randul lui lumina, catre care nu poti sa privesti. Moise, dupa ce s-a coborat de pe muntele Sinai, isi infasura fata cu un voal, intru atata-i stralucea fata, pentru care evreii nu puteau privi la el.

Si cum ca Dumnezeu este lumina, aceasta o credem si o marturisim si noi, ori de cate ori rostim crezul, spunand despre Domnul nostru Iisus Hristos ca este "lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat".

Fratilor, dar Dumnezeu nu este numai lumina si stralucire in dumnezeirea Sa, ci El e si creatorul luminii. Biblia ne spune ca, pe cand "intunericul era deasupra adancurilor, si Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor, a zis Dumnezeu: Sa fie lumina: si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca lumina este buna si a despartit lumina de intuneric". (Facerea I 2-4). Numai unul care este el insusi lumina, poate sa creeze lumina, caci noi stim ca lumina din lumina e tot ceea ce avem. Iara noi nu putem da altuia decat ceea ce avem. Ne este doar prea bine cunoscuta inteleapta zicere, care pe baza de experienta rezuma aceasta constatare: din nimic nu iese nimic. Inceputul, creatorul luminii in univers e Insusi Parintele luminilor, Dumnezeu.

Orice crestin si orice pamantean, care a citit Biblia sau a auzit de cele cuprinse in ea de la altii, a aflat ca Dumnezeu a creat mai intai lumina. In prima zi a creatiei a facut lumina. Fratilor, oare aceasta nu ne vorbeste noua de ceva mai mult, decat cele ce v-am spus pana acum? Desigur ca da. Dumnezeu nu numai ca este lumina, si a creat lumina, dar si iubeste in chip deosebit lumina. Si aceasta o putem vedea si prin aceasta intaietate de care se bucura lumina in ordinea creatiei. Mai intai a facut lumina si apoi tot ceea ce impodobeste acest univers. Si, dupa ce a creat acest minunat cosmos, pregatit pentru regele creaturii, l-a facut si pe om. Nici nu se putea o ordine mai fireasca decat aceasta, ca regele universului sa intre deodata in palatul si imparatia sa.

Cu totii stim ca omului, spre deosebire de intreaga creatura, Dumnezeu i-a suflat viata din viata Sa. Din spiritul lui Dumnezeu s-a dat si omului viata prin suflare, la creatie. Sufletul, viata noastra, este scanteie din spiritul divin. Noi stim ca "Dumnezeu e spirit". Iar noi, atat suntem regi ai firii, intrucat avem viata, avem acest spirit dumnezeiesc. Caci din momentul in care zboara de la noi aceasta suflare dumnezeiasca, trupul se da firii. Moartea pentru noi este o pedeapsa, data pentru pacat. Viata e o binecuvantare. Sufletul viu stapaneste firea, ii da stralucire, si o infatiseaza in toate frumusetile ei.

Viata prin excelenta o intrupeaza Acela care ne-a dat-o, Dumnezeu. Iar atunci cand am pierdut-o prin pacat, tot Dumnezeu ne-o da iarasi prin Invierea Sa. Pana la Invierea lui Hristos, odata cu trupul si sufletul era pierdut, fiind dat muncilor vesnice, in intunericul pedepselor. Cu venirea si Invierea Domnului nostru Iisus Hristos, noi am redobandit viata cea vesnica pe care sa o petrecem cu Parintele luminilor. Pentru noi Mantuitorul este numit "Cuvantul vietii". El e soarele sufletelor noastre. El e lumina vietii. E insasi viata.

Omul fara Dumnezeu haladuieste in intuneric si in imperiul mortii. Ceea ce este cerul si soarele pentru pamant, aceea e Dumnezeu pentru sufletul omenesc. Proba o avem in viata omenirii dinainte de venirea Mantuitorului si in acea din zilele noastre. Ori de cate ori nu dam ascultare invataturilor lui Dumnezeu, de atatea ori pacatuim. Pacatul nu este socotit decat ca o pata care acopera sufletul nostru. Si avand in vedere aceste indepartari de la voia lui Dumnezeu, noi spunem de omenirea dinainte de Domnul nostru Iisus Hristos, ca ea a orbecait in noaptea pacatelor.

Aceste pete ale pacatului, noi crestinii le stergem prin Taina Sf. Botez. Baia botezului da din nou albeata si stralucirea nevinovatiei sufletesti. Si ca o marturie a acestei luminari sufletesti noi imbracam pe cei de curand botezati in crizma albelor infasari. Iar cine isi pateaza din nou cu pacate acest vesmant sufletesc, nu-si poate sterge aceste pete decat prin Sf. Taina a Marturisirii.

Pentru noi, crestinii, pacatul e indepartarea de Dumnezeu, e indepartarea de lumina vietii.

Iata pentru ce lupta Sf. noastra Biserica, ca oricare pamantean sa fie un fiu al luminii, pentru ca numai astfel poate sa fie un adevarat fiu al Parintelui din ceruri, care e viata cea adevarata.

Iata, pentru ce indemnul nostru de orice clipa este ca noi crestinii sa umblam in lumina, ca niste fii ai luminii.

A umbla in lumina inseamna a fi cu Hristos, a carui stralucita lumina a Invierii Lui o sarbatorim astazi. Aceasta ne-o spune Insusi Domnul nostru Iisus Hristos: "Eu sunt lumina lumii. Cel Ce-Mi urmeaza Mie, nu va umbla prin intuneric, ci va avea lumina vietii." (Ioan VIII 12).

A fi cu Hristos inseamna a fi implinitor al invataturii Lui. "De veti ramanea in cuvantul Meu, cu adevarat imi sunteti ucenici, si veti cunoaste adevarul... si de veti pazi cuvantul Meu, in veac nu veti vedea moartea". (Ioan VIII 31 si 51), caci, "cuvintele care vi le graiesc Eu, sunt Duh si viata", (Ioan VI 63). Invatatura lui Hristos e painea vietii. Cine are invatatura Fiului lui Dumnezeu se sfinteste si se lumineaza.

Un urmator al lui Hristos e un crestin luminat, plin de bunatate si impodobit cu stralucitoare virtuti. El e bucuria si fericirea unei societati. Orice face, ca pentru Domnul face. In orice, e calauzit de binele si fericirea aproapelui si de slava lui Dumnezeu.

Crestinul fiind fiu al luminii, toate le lucreaza pe fata. La dansul nu-i nimic de taina, care sa urmareasca nimicirea societatii. Potrivit invataturii Mantuitorului, ei toate le fac la lumina, caci n-au de ce se rusina. "Caci tot cel ce face fapte rele uraste lumina si nu vine la lumina, ca sa nu i se vadeasca faptele lui, pentru ca sunt rele. Iar cel ce face adevarul vine la lumina, ca sa se vadeasca faptele sale, pentru ca in Dumnezeu sunt lucrate." (Ioan III 20-21)

Indemnul pe care il face Sf. noastra Biserica prin Sf. Apostol Pavel, e ca "sa ne purtam cuviincios, ca ziua, nu dedandu-ne la ospete si betii, la petreceri si desfranari, la certuri si la intrigi." (Rom. XIII 13).

Si crestinul, odata descatusat si slobozit sufleteste din atatea patimi, care-i tintuiau fiinta de ceea ce este josnic si trecator, numai atunci isi inalta fruntea catre cele de sus si-si da zbor sufletului catre Dumnezeu din Ceruri. Spiritul fiindu-ne liber de pacatele care-l omoara, nazuieste cu multi sorti de izbanda pe caile luminilor idealurilor dumnezeiesti.

La crestin sufletul e mai de pret decat intreaga lume, caci el marturiseste cu Sf. Carte: "Ce va folosi omului de va dobandi lumea toata, dar isi va pierde sufletul sau?" (Mat. XVI 26).

Aceasta traire in spirit e trairea in lumina. E mijlocul de creare a tuturor valorilor lumii acesteia atat culturale cat si ale civilizatiei. Crestinul e un om luminat, e un om iubitor si creator de cultura si civilizatie. Proba o avem ca in fruntea culturii si a civilizatiei omenesti totdeauna stau popoarele crestine, iar cand este vorba sa se civilizeze si sa fie luminate popoarele pagane, prin crestinism se face.

Lumina lui Hristos, strabatand intunericul indepartatelor nopti sufletesti in care dormiteaza paganatatea, a adus viata, cultura, civilizatie, acolo unde fratii se mancau unii pe altii. Iar acolo unde necrestinii se folosesc de cultura si stiinta fara constiinta morala a raspunderilor crestinesti, s-a ajuns la o salbaticie de nedescris: omoara oameni, distrug toate operele si institutiile de cultura, nimicesc tot ceea ce inalta acele popoare. Ei bine, pentru tot sufletul echilibrat, nu poate fi o izbavire a acestor popoare decat tot prin lumina invataturii lui Hristos. Crestinismul nu distruge, ci el zideste. El nu omoara, ci din contra, calauza lui e deviza Mantuitorului: "ca mai multa viata sa dea, caci pentru aceea a venit in lume".

Fratilor, calea, adevarul si viata pentru intreaga omenire nu e decat in Domnul nostru Iisus Hristos. Lumina si fericirea nu o putem avea din deplin decat de de la Cel Ce ne-a creat. El ne si poate da intreaga fericire dupa care suspinam. El ne poate da si lumina stralucirilor, fiind El Insusi lumina.

Noua nu ne ramane decat sa marturisim, dimpreuna cu psalmistul, care a zis: "Prin lumina Ta, Doamne, vom vedea lumina".

Iar daca vom fi ispititi sa ne departam de Domnul, sa zicem si noi ca Sfantul Apostol Petru: "Doamne, la cine sa ne ducem? Cuvintele vietii vesnice Tu le ai, si noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu" (Ioan VI 68-69).

Si prin Tine ne-a rasarit noua viata si ne-am facut fii ai invierii noastre, atat in veacul de acum, cat si in cel fara de hotar, pe care cu nestramutata credinta il asteptam. Amin.

Parintele Vasile Vasilache

(din volumul "Dumnezeu este Lumina" - Predici rostite la Iasi intre anii 1935-1939)

Predica la Vinerea Mare

Evanghelia despre Dumnezeu printre ucigatori

Hristos pe Golgota! Mantuitorul pe Cruce! Cel Unul drept in chinuire mare! Iubitorul de oameni ucis de oameni! Sa se rusineze cel care are constiinta! Sa planga cel care are inima! Sa priceapa cel care are minte!

Cu ce putem asemui aceasta intamplare - tainica precum nesfarsitul, vartos precum pamantul si infricosator precum iadul? Dintre milioanele de intamplari care au loc in fiecare zi in intreaga lume, care se pot afla intru privelistea ochilor nostri si intru auzul urechilor noastre, cu care fapta putem asemui aceasta lucrare, care nu s-a mai pomenit, a raufacatorilor de pe Golgota? Cu un miel printre lupii rapitori? Sau cu un prunc neprihanit in falcile unui imparat precum sarpele? Sau cu o mama inconjurata de fiii si fiicele sale nebune? Sau cu caderea mestesugarului in masinaria pe care el insusi a facut-o, ca sa fie facut bucati bucatele de rotile masinariei? Cu Abel, care a fost ucis de fratele sau? Dar atunci, pacatosul cel mai mare l-a ucis pe pacatosul cel mai mic, pe cand aici, oamenii cei rai se napustesc asupra celui fara de pacat. Cu Iosif, ai carui frati l-au vandut in Egipt? Dar acesta era un pacat impotriva fratelui lor, nu impotriva unui binefacator, pe cand aici pacatul este impotriva Binefacatorului. Cu dreptul Iov, pe care Satan cel trupesc l-a dat spre stricaciune si putrezire cu duhoare grea, ajungand hrana viermilor? Dar atunci Satan s-a ridicat impotriva plasmuirii lui Dumnezeu, pe cand aici plasmuirea se ridica impotriva Plasmuitorului. Cu David cel minunat, impotriva caruia fiul sau Absalom a ridicat razvratire? Dar aceea era o mica pedeapsa pentru un mare pacat al lui David, pe cand aici cel Unul fara de pacat, Preadreptul sufera chinuire asa de ingrozitoare!

Samariteanul cel milostiv, care a mantuit lumea de stricaciunea furilor, a cazut chiar El in mainile furilor. Sapte feluri de talhari Il inconjura pe El. Cel dintai este infatisat de Satan, cel de al doilea, de batrani si capeteniile poporului evreu, cel de al treilea de Iuda, cel de al patrulea de Pilat, al cincilea de Baraba, al saselea de talharul nepocait de pe cruce si al saptelea de talharul pocait. Sa zabovim o clipa si sa ne uitam la ucigatorii cei din jur, in mijlocul carora Fiul lui Dumnezeu atarna rastignit pe cruce, insangerat si plin de rani.

Mai intai vine Satan, cel care doreste cel mai mare rau oamenilor. El este tatal minciunilor si ucigatorul ucigatorilor. Ispitele prin care atrage el oamenii spre a-i duce la pierzare sunt indoite: el ispiteste prin lenevire si prin suferinta. La inceput, el L-a ispitit pe Domnul pe Muntele Ispitirii cu lenevire, putere si bogatii; acum, la sfarsit, el il ispiteste prin suferinta. Cand fusese biruit si rusinat la prima ispitire, el L-a lasat pe Domnul si a fugit de la El. Cu toate acestea, el nu L-a last cu totul, ci numai pentru o vreme. Dupa cum spune Evanghelia: Diavolul s-a indepartat de la El, pana la o vreme (Luca 4:13). Acum vremea aceasta a trecut si el se arata din nou. De data aceasta,el nu mai are nevoie sa se arate deschis si in chip vazut; de data aceasta, el lucreaza prin oameni, prin fiii intunericului, care fusesera orbiti de marea lumina a lui Hristos si, in orbirea lor, ei s-au asezat in mainile lui Satan, ca sa-i slujeasca lui ca arma impotriva Domnului nostru Iisus Hristos. Dar diavolul se afla aici, pe limba fiecaruia dintre cei care Il hulesc pe Hristos, in gura fiecaruia care scuipa fata Precuratului Hristos, in inima fiecaruia care arde de focul pizmei si al urii impotriva Lui.

Cel de-al doilea ucigas sau grup de ucigasi este reprezentat de capeteniile si batranii poporului evreu in domeniul politic, religios si carturaresc. Acestia sint carturarii, fariseii, saducheii si preotii, impreuna cu imparatul Irod care se afla in fruntea lor. Pizma si teama le-au sucit mintea lor catre uciderea Domnului - pizma fata de Cel Unul mai puternic, mai intelept si mai bun decat ei; si teama de a nu-si pierde locul, puterea, cinstea si bogatia, daca oamenii Il sprijina pe Hristos. "Vedeti ca nimic nu folositi! Iata, lumea s-a dus dupa El" (Ioan 12:19) a fost strigatul slabiciunii, pizmei si al fricii lor. Care este cea mai mare facere de rau a lor impotriva Domnului? Fara nici o judecata dreapta sau osandire dupa lege, ei L-au prins si L-au ucis. Este scris in Evanghelie: Atunci arhiereii si batranii poporului s-au adunat in curtea arhiereului, care se numea Caiafa, si impreuna s-au sfatuit ca sa prinda pe Iisus, cu viclesug, si sa-L ucida (Matei 26:3-4). Iata ca ei nu aseaza sfat cum sa-L invinuiasca si sa-L duca pe El la judecata, ci sa prinda pe Iisus... si sa-L ucida, si aceasta cu viclesug! Cand sustinatorul de lege Nicodim spune ca Domnul trebuie mai intai sa fie ascultat de catre curte, ca aceasta sa cunoasca ceea ce a facut El, ei inlatura aceasta sfatuire cu nemultumire si cu zambete batjocoritoare (Ioan 7:50-52).

Cel de-al treilea ucigas este Iuda, apostolul cel fatarnic, rusinat. Satan a fost partas la varsarea de sange a lui Hristos, din ura fata de Dumnezeu si fata de om; batranii si capeteniile poporului au fost si ei partasi la aceasta, din pizma si din teama; Iuda se alatura lui Satan si batranilor poporului, din lacomie. Uciderea lui sta in vinderea Invatatorului si Binefacatorului lui pentru treizeci de arginti. Mai tarziu, Iuda recunoaste uciderea savarsita de el, in fata acelorasi batrani, care il naimisera pentru vinderea de sange nevinovat: "Am gresit vanzand sange nevinovat."... SI el, aruncand argintii in templu, a plecat si, ducandu-se, s-a spanzurat (Matei 27:4-5). Chiar moartea sa cumplita marturiseste impotriva lui, pentru ca se scrie despre el: si, cazand cu capul inainte, a crapat pe la mijloc si i s-au varsat toate maruntaiele (Fapte 1:18).

Cel de-al patrulea ucigator este Pilat, din partea Cezarului, la Ierusalim si, intr-un fel ascuns, acesta era in numele lumii pagane, fara de Dumnezeu, la osandirea Fiului lui Dumnezeu. El nesocoteste iudeii, tot asa cum fac si iudeii cu el. La inceput, el nu are nici un gand de a se face partas la osandirea lui Hristos: "Luati-L voi si judecati-L voi dupa legea voastra" (Ioan 18:31) sunt cuvintele lui la invinuirile aduse lui Hristos. Mai tarziu, el este de partea lui Hristos si, dupa o anume judecata, acesta spune iudeilor: "Eu nu gasesc in El nici o vina." (v.38). In cele din urma, a fost infricosat cu amenintari: "Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului" (Ioan 19:12), Pilat hotaraste ca sa se implineasca cererea lor (Luca 23:24) si porunceste ca Hristos sa fie batut si rastignit pe cruce. Pilat se face ucigator, fiindca statea intru puterea lui sa nu-L dea pe El la ucidere, ci sa-L ocroteasca pe Cel Unul Drept si nu a facut aceasta. Chiar El spune Domnului: "Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa te rastignesc?" (Ioan 19:10). Cu spusa aceasta, Pilat isi asuma partasia intru vesnicie asupra mortii lui Hristos. Ce il impinge pe Pilat sa savarseasca aceasta ucidere si ce il aseaza pe el impreuna cu ceilalti ucigatori? Slabiciunea mintii si teama; slabiciunea mintii in apararea dreptatii si teama pentru locul sau si mila Cezarului.

Cel de-al cincilea ucigator este Baraba. El se afla in temnita pentru o rascoala... si pentru omor (Luca 23:19). Pentru asemenea nelegiuiri, lui i se cuvine moartea, atat dupa legea evreiasca, cat si dupa cea romana. Nicidecum el nu a pacatuit impotriva lui Hristos in chip nemijlocit sau constient. Este pacatul acelora care l-au asezat pe el deasupra lui Hristos. Pilat s-a gandit sa-l foloseasca pe Baraba ca mijloc de izbavire a lui Hristos de la moarte; cu toate acestea, iudeii se folosesc de Preacuratul Hristos pentru a-l slobozi pe Baraba, Pilat asezand inaintea iudeilor alegerea libera: Hristos ori Baraba - si cine se aseamana se aduna. Dumnezeu sau un ucigas? Si ucigasii aleg ucigasul.

Ucigatorul al saselea si cel de-al saptelea sunt cei care atarna, fiecare pe crucea lui, pe Golgota, unul de-a dreapta si celalalt de-a stanga lui Hristos, asa cum Proorocul Isaia a vazut si a spus mai dinainte: "Cu cei facatori de rele a fost numarat" (Isaia 53:12). Unul dintre acesti ucigatori huleste, chiar si atunci cand este dat la moarte, dar celalalt se roaga. Iata doi barbati in aceeasi situatie grea: amandoi rastigniti pe cate o cruce, amandoi aflati la marginea vietii acesteia si nemaiasteptand nimic de la ea. Dar ce deosebire mare intre acestia! Iata raspunsul pentru toti cei care spun: aseaza oamenii in aceleasi imprejurari materialnice, da-le aceeasi cinste si aceleasi stapaniri si ei vor fi cu totii in acelasi duh. Un ucigator, inainte de ultima sa suflare, aduce batjocura Fiului lui Dumnezeu: "Nu esti Tu Hristosul? Mantuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi." (Luca 23:39), dar celalalt se roaga Domnului: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni, in Imparatia Ta" (23:42). Durerea rastignirii pe cruce il ucide pe unul in trup si in suflet, dar, cu toate ca aceeasi imprejurare ucide trupul celuilalt, in acelasi timp, ii mantuieste sufletul sau. Crucea lui Hristos este fapta de rusine pentru unul, dar este mantuire pentru celalalt.

Aceste feluri de ucigatori se aflau in jurul lui Hristos. Dar, o, Doamne mult milostive, ajuta-ne ca sa ne cercetam vietile noastre, mai inainte de a osandi pe acesti ucigatori care au rastignit pe Cruce pe Domnul iubirii si sa ne intrebam daca nu cumva facem si noi parte din ceata aceasta. O, da-ne Doamne putere ca sa fim precum cel de-al saptelea dintre ucigatori, care s-a pocait pe cruce si, in miezul durerii sale celei trupesti, a cautat si a aflat mantuire pentru sufletul sau cel pacatos.

Daca omul scoate din launtrul sau ura fata de Dumnezeu si fata de om, la fel se face cel mai apropiat prieten al lui Satan si arma lui cea mai ascutita.

Daca omul se afla imbelsugat de pizma fata de oamenii bine placuti lui Dumnezeu si fata de slujitorii lui Hristos, atunci omul acesta este ucigator si omorator de Dumnezeu, precum Ana si Caiafa si precum toate celelalte capetenii si batrani ai iudeilor.

Daca omul este lacom, el nu este prea departe de a-L vinde pe Dumnezeu si pe cel mai apropiat prieten al sau, dimpreuna cu ucigatorul din lumea aceasta, care este Iuda.

Daca omul este cuprins de slabiciunea mintii in apararea celui drept, si se afla in mare teama pentru ocupatia si usuratatea vietii sale, si acesta va ingadui uciderea celui drept, este si acesta ucigator, precum si Pilat a fost.

Daca omul starneste razvratire si varsare de sange de om, si un altul indura suferinta in locul lui, fie prin judecare gresita, ori slabiciune omeneasca, el este ucigator precum si Baraba a fost.

Daca omul huleste impotriva lui Dumnezeu intreaga lui viata, fie prin cuvant sau prin fapta, si aceasta hula se afla pe buzele sale chiar si in clipa mortii sale - el este cu adevarat frate de suflet al ucigatorului hulitor de pe cruce.

Totusi, fericit este acela care, suferind pentru pacatele sale, nici nu huleste impotriva nici unui om, nici nu judeca pe nici unul, ci isi aduce aminte de pacatele sale si striga catre Dumnezeu, ca sa-i dea iertare si mantuire. Fericit este cel de-al saptelea ucigator, care a priceput ca durerile sale de pe cruce erau binemeritate pentru pacatele sale si a priceput ca durerile Preacuratului Mantuitor erau suferinta nemeritata pentru pacatele altora si acela s-a pocait, a cerut mila lui Dumnezeu si s-a aflat cel dintai in Raiul vietii vesnice, dimpreuna cu Mantuitorul! Aceste descoperiri vin la noi prin el: pocainta mantuitoare, chiar in clipa mortii, chipul mantuitor al rugaciunii catre Dumnezeu si grabnica milostivire a lui Dumnezeu. El ne-a lasat noua tuturor o pilda minunata, oricare fel de pacat am savarsit noi, in oricare chip ne-am indepartat de Dumnezeu si ne-am numarat printre ucigatori. Fiecare pacat este ucidere impotriva lui Dumnezeu si cel care savarseste macar un singur pacat, se numara la un loc cu ucigatorii: cu alte cuvinte, ei sunt slujitorii lui Satan. De aceea, nimeni sa nu carteasca, zicand ca suferinta lui il duce mai degraba la pieire decat la mantuire, ci fie ca intunericul suferintei sale sa se lumineze prin cugetarea asupra pacatului sau si prin pocainta si rugaciune. Numai in felul acesta, suferinta ii va fi lui spre mintuire, iar nu spre pieire.

Si acum, cand i-am cercetat pe toti ucigasii care se stransesera imprejurul Domnului Hristos, sa zabovim o clipa si inaintea Domnului Insusi si sa observam cum arata El printre ucigatori. Mai presus de toate, sa zabovim o clipa cu mare grija in Gradina Ghetsimani, unde dormeau ucenicii obositi, in timp ce Domnul se ruga in genunchi si era in chinuire mare:

"Parinte, de voiesti, sa treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca." (Luca 22:42). Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant (Luca 22:44). Dumnezeirea lui Hristos este nedespartita de omenitatea Sa, desi uneori este mai deslusita pentru ochii nostri o latura, alteori cealalta. In Pruncul slab din pestera, Il vedem ca om. In fuga in Egipt sau in anii lucrarii ascunse in Nazaret, Il vedem iarasi ca om. Fiind flamand si insetat, obosit de calatoriile Sale, Il vedem ca om. Dar cand Il vedem inviind morti, inmultind painea, vindecand indracitii si leprosii, potolind furtuna, oprind vantul si umbland pe apa ca pe pamint uscat - atunci, cu adevarat noi nu vedem un om, ci pe Dumnezeu. In Gradina Ghetsimani Il vedem atat ca Dumnezeu, cat si ca om. Ca Dumnezeu - fiindca in vreme ce trei dintre cei mai mari barbati din lume, primii trei Apostoli ai Sai, dorm de oboseala, El privegheaza neostenit, rugandu-Se in genunchi. Ca Dumnezeu - caci cine ar fi fost vreodata in stare sau ar fi cutezat sa se adreseze lui Dumnezeu folosind cuvantul "Parinte" in afara de Cel Unul Nascut Fiu al Sau, care, ca Fiu, cunostea unitatea care exista intre El ca Fiu siTatal Sau. Ca Dumnezeu - caci, care dintre muritori ar fi cutezat sa spuna ca, la cuvintul sau vor zbura la el pe pamant "douasprezece legiuni de ingeri" (Matei 26:53)? Ca om - pentru ca El, ca om, ingenuncheaza pe pamantul murdar; ca om, El transpira sub chinuire; ca om, El Se lupta cu Sine Insusi; ca om, El se micsoreaza din pricina suferintei si a mortii; ca om, Se roaga sa treaca de la El paharul amar al suferintei.

Cine poate sa povesteasca si sa pretuiasca cu dreptate suferintele lui Hristos din noaptea aceea cumplita, dinainte de rastignirea pe Cruce, suferinta sufletului si a trupului? Daca durerea trupeasca a fost mai mare pe Cruce, aici durerea din suflet I-a fost mai mare. Pentru ca se spune ca era in chinurile mortii. Aceasta este chinuirea launtrica, chinuirea sufletului; firea Lui omeneasca este aceea care cauta mangaiere de la Tatal; este vorbirea tainica a omului cu Dumnezeirea cea nevazuta, despre ceva de care depinde intreaga lume zidita, de la inceputuri pana la sfarsit. Pe de o parte se afla chinurile ingrozitoare ale Omului a carui sudoare curge precum picaturile de sange in racoarea noptii; si pe de alta parte se afla planul lui Dumnezeu pentru mantuirea omului. Acestea doua se aflau in razboi si trebuiau sa fie asezate in pace. Omul a spus: "Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar." Omul-Dumnezeu (Fiul cel ascultator) a adaugat: "dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca" (Luca 22:42). Si Dumnezeu a hotarat ca paharul trebuie sa fie baut. Si atunci cand Omul a primit hotararea lui Dumnezeu, sufletul Sau a aflat iarasi pace, o pace necunoscuta pe pamant, care nu poate fi tulburata prin vindere, scuipare, batjocorire, loviri sau cununa de spini, nici prin minciuni, defaimare, nerecunostinta ori strigate fara de judecata, ori chiar durerea rastignirii. Domnul nostru Iisus Hristos a castigat cea mai mare izbanda asupra lui Satan in Gradina Ghetsimani si a facut aceasta intru ascultarea Sa fata de Dumnezeu Tatal. Prin neascultarea de Dumnezeu, Adam a fost invins de catre Satan; prin ascultare fata de Dumnezeu, Hristos l-a invins pe Satan, dand mantuire lui Adam si urmasilor sai. In Gradina Edenului, Satan a invins omul; in Gradina Ghetsimani, Omul l-a invins pe Satan. Acesta este razboiul pe care il relateaza Evanghelia. Era trebuincios ca omul sa fie biruitor - omul, nu Dumnezeu, asa incat toti oamenii sa poata avea inaintea lor acest pilda a razboiului si a biruintei - o pilda omeneasca, care sa poata fi urmata. Asadar, Dumnezeu L-a lasat pe Omul Iisus sa lupte cu Satan si cu toate puterile aceluia. De aici chinurile ingrozitoare ale Omului; de aici strigatul: "treaca de la mine acest pahar!" De aici sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau de pe fata Lui. Dar, daca trupul este neputincios, duhul este intru tarie. Si duhul a fost biruitor, mai intai asupra trupului si apoi asupra lui Satan. Poate ca Satan nu a fost in stare sa priceapa ca el a fost cu totul biruit in Gradina Ghetsimani si a continuat sa se veseleasca de batjocorirea, rastignirea si moartea Domnului. Dar atunci cand Domnul, prin moarte si ingropare, a coborat ca un trasnet in imparatia lui Satan, atunci Satan si-a dat seama ca izbanda sa aparenta de pe Golgota a fost pur si simplu culminarea infrangerii sale din Gradina Ghetsimani.

In acelasi chip in care Domnul Iisus a flamanzit si a insetat ca om; in acelasi chip in care El era obosit ca om, ca El manca si dormea ca om, umbla si vorbea, plangea si se bucura, tot asa a si suferit ca om. Atunci nimeni dintre noi sa nu spuna: era usor pentru El sa sufere - El era Dumnezeu! - dar cum sa inving eu suferinta? Asemenea cuvinte sunt vorbe goale, care se impiedica din necunoastere si din moleseala duhului. Hristos nu a aflat suferinta usoara, caci El nu a suferit ca Dumnezeu, ci ca om. Si, mai mult decat atat, suferinta a fost cu mult mai grea pentru El, Cel Unul curat si Fara de Pacat, decat pentru noi, care ne facem vinovati si plini de pacat. Cind suferim, sa nu uitam niciodata ca noi suferim pentru pacatele noastre. Domnul nostru Iisus Hristos nu a suferit din pricina Lui, nici pentru El, ci din pricina oamenilor si pentru oameni, pentru multi oameni si pentru pacatele tuturor oamenilor. Si cand un singur pacat a adus moartea lui Adam; cand un singur pacat a asezat semnul vesnic al rusinii pe fruntea lui Cain; cand, pentru doua sau trei pacate, David a suferit atat de mult; cand pentru multe pacate, Ierusalimul a fost distrus si Israelul a fost luat in robie - va puteti inchipul suferinta pe care a indurat-o El, cand apasau asupra Lui munti uriasi de pacate, ale tuturor oamenilor din toate vremurile! Acestea erau pacate grele: pacate datorita carora s-a deschis pamantul si a inghitit oameni si animale; pacate datorita carora au pierit cetati si popoare intregi; pacate datorita carora a venit Potopul si foametea si seceta si ciuma si lacustele si omizile; pacate care au adus razboaie intre popoare, pierderi si distrugeri; pacate care au deschis portile sufletului omenesc spre napustirea duhurilor celor rele; pacate din pricina carora s-a intunecat soarele, s-a involburat marea si raurile au secat. Ce rost are sa le numaram pe toate? Se poate numara nisipul marii sau iarba plaiurilor? Toate aceste pacate, fiecare dintre ele fiind la fel de aducatoare de moarte, precum otrava celui mai veninos sarpe - pentru ca plata pacatului este moartea (Romani 6:23) - fiecare pacat a apasat asupra neprihanitului Om Iisus Hristos. El a luat pacatele noastre asupra Lui. Atunci, ni se mai pare noua de nepriceput faptul ca sudoarea Ii curge de pe frunte ca picaturi de sange? Este de nepriceput cererea Lui: "treaca de la Mine acest pahar"? Iata, "cu greu va muri cineva pentru un drept... dar... pentru noi, Hristos a murit cand noi eram inca pacatosi" (Romani 5:7-8). Inchipuieste-te pe tine sa fii dus la esafod pentru un om drept si gandeste-te ce greu ar fi. Si mai inchipuieste-ti ca te afli pe esafod pentru un ucigas - si acel ucigas este tocmai unul care a savarsit ucidere impotriva ta. Gandeste-te ca esti osandit la moarte pentru izbavirea lui! Numai la gandul acesta va curge sudoare pe tot trupul tau! Si numai atunci iti sta in putinta sa pricepi sudoarea de sange a lui Hristos. Si atunci vei striga cu glas mare, plin de infricosare, uimire si dus pana la marginea rabdarii sufletesti: Iata Omul care este Dumnezeu!

"Iata Omul!" a strigat Pilat multimii de iudei, aducandu-le pe Hristos purtand pe cap cununa de spini si hlamida rosie avea pe El. De ce a zis Pilat aceasta? A fost din uimire fata de cinstea, pacea si tacerea lui Hristos, sau cu scopul de a starni simpatia iudeilor? Poate ca a fost si una si alta. Sa strigam cu uimire: "Iata Omul!" Iata Omul viu, adevarat si biruitor, omul asa cum l-a alcatuit Dumnezeu, atunci cind l-a facut pe Adam. Iata Omul - bland, smerit si ascultator fata de Voia lui Dumnezeu, asa cum a fost Adam in Rai inainte de a pacatui si de a fi izgonit. Iata Omul lipsit de ura sau rau, cu linistea de nezdruncinat in mijlocul vijeliei de ura si de rautate, din partea oamenilor si a dracilor! Lupta Lui a fost purtata in Gradina Ghetsimani. In clipa cand El a strigat, pentru a treia si ultima oara, "Faca-se voia Ta", pacea s-a salasluit in sufletul Sau. Aceasta pace L-a sporit pe El in cinste, ceea ce i-a suparat pe iudei si l-a facut pe Pilat sa se minuneze. El Si-a dat trupul in Voia Tatalui Sau, tot asa cum, putin mai tarziu, Si-a dat sufletul in mainile Tatalui Sau. El Si-a supus in intregime voia Sa omeneasca Voii Dumnezeiesti a Tatalui Sau ceresc. Nedorind rau nici unui om, Mielul cel cu intelepciunea intreaga, a cazut in genunchi sub greutatea Crucii pe drumul spre Golgota. Nu lemnul Crucii era atat de greu, ci pacatele lumii; pacatele care, impreuna cu trupul Sau, urmau sa fie rastignite pe lemnul Crucii.

Dar ce spunem noi atunci cand vorbim despre faptul ca Hristos nu voia raul nici unui om la aceasta vreme cumplita? Noi am spus lucrurile numai pe jumatate. El voia binele pentru toti oamenii si pentru toate lucrurile. Si chiar si acum nu am spus totul. El nu numai ca a dorit binele, dar a si lucrat pentru binele tuturor pana in clipa mortii Sale. Chiar si de pe Cruce, El a lucrat pentru binele tuturor, chiar si pentru binele celor care L-au rastignit pe Cruce. El a facut tot ceea ce putea sa faca pentru ei, in durerile rastignirii: El le-a iertat pacatele.

"Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac!" (Luca 23:34). Aceasta nu este numai o dorinta buna, ci o lucrare buna - cea mai mare buna lucrare, pe care o pot cere pacatosii de la Dumnezeu. Pe Cruce, sub apasarea mortii, toti erau chinuiti de durere, Domnul era preocupat de mantuirea oamenilor. El le iarta oamenilor nestiinta lor. El Se roaga pentru ucigatorii care L-au rastignit pe Cruce si L-au strapuns cu sulita. La vremea rastignirii Sale, El a implinit marile porunci pe care le daduse oamenilor: poruncile despre neincetata rugaciune, despre milostenie, despre iertare, despre dragoste. Cine s-a rugat vreodata pentru ucigatori, cazand in mainile ucigatorilor - s-a rugat pentru mantuirea lor, s-a nelinistit pentru ei, le-a iertat faptele lor, cele pline cu rautate? Chiar si oamenii cei mai buni, cazand in mainile ucigatorilor, s-au rugat lui Dumnezeu numai pentru ocrotirea lor, s-au gandit la binele lor personal, isi faceau griji pentru ei si isi aduceau indreptatiri. Oamenii cei preadrepti, inainte de venirea lui Hristos, aveau neputinta de a inalta rugaciune pentru cei ce le-au gresit. Cu totii cereau lui Dumnezeu si omului, razbunare impotriva celor care le facusera rau. Dar iata, Domnul Isi iarta vrajmasii si Isi face griji pentru ei; El ii iarta si Se roaga pentru ei. Ce lucruri marunte le tinem in noi si le tot pomenim de rau! Pentru ce lucruri marunte ne pornim spre razbunare manioasa! Si noi facem aceasta, noi, care in fiecare zi ne atragem mania lui Dumnezeu, incalcand poruncile Sale sfinte cu ganduri necurate, doriri necurate si fapte nedrepte. Nimeni dintre noi nu se poate numi om, daca nu-si iubeste aproapele. Iubirea de aproapele, aceasta singura ne poate face oameni - oameni vii, adevarati. In desert ne uitam la Domnul nostru rastignit pe Cruce, in desert ascultam ultima Lui rugaciune pentru pacatosi, daca noi nu avem pic de dragoste pentru aproapele si facem parte din ceata aceea de ucigasi, care L-au osandit pe nedrept si L-au dus pe El la moarte. De aceea, sa nu ne imbogatim de uimire si minunare, vazand dragostea lui Iisus Hristos pentru oameni, ci sa ne rusinam de minunarea noastra - sa ne rusinam, caci aceasta rugaciune a Sa de pe Cruce, pentru noi este.

"Cu cat mai mare este dragostea, cu atat mai mare este suferinta", spune Sfantul Teodor Studitul. Totusi, daca neputinciosi suntem ca sa masuram cat de mare este dragostea Domnului Iisus pentru noi, sa ne ostenim cu osardie mare sa masuram cat de mari sunt suferintele Lui pentru noi. Acestea au fost atat de mari si atat de cumplite, ca le-a simtit chiar si pamantul, si s-a cutremurat; soarele le-a simtit si s-a intunecat; pietrele s-au despicat; catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos; mormintele s-au deschis; mortii au iesit din morminte; sutasul de sub Cruce L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu; talharul de pe cruce s-a pocait. Fie atunci ca inimile noastre sa nu fie mai oarbe decat pamantul, mai invartosate decat pietrele, mai lipsit de simtire decat mormintele si mai moarte decat mortii. Ci sa ne pocaim ca talharul de pe cruce si sa-L slavim pe Fiul lui Dumnezeu, precum sutasul lui Pilat, de sub Cruce; si fiecare, dimpreuna cu sfintii nostri frati si surori, sa fim izbaviti de la moarte prin suferintele lui Hristos, curatiti prin Preacuratul Sau sange, sa fim imbratisati de mainile Sale sfinte, intinse, si sa ne invrednicim de Imparatia Lui fara de moarte. Pentru ca cei ce vor fi fara bagare de seama fata de acestea, vor ramane in aceasta viata in ceata ucigatorilor lui Antihrist si, in lumea ce va sa vina, se vor salaslui dimpreuna cu talharul nepocait, departe, departe de tot de fata lui Dumnezeu. Pentru ca, desi Dumnezeu S-a aflat odinioara dimpreuna cu ucigatorii pe pamint, El nu Se va mai afla niciodata impreuna cu ei in ceruri.

Atunci, sa ne plecam intru marire inaintea suferintelor Domnului, inaintea Celui rastignit pe Cruce pentru noi, pacatosii. Sa marturisim si sa slavim Numele Sau cel sfant. Slava si lauda Lui: Omului adevarat si Dumnezeului adevarat, dimpreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant - Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si-n vecii vecilor. Amin.

Predica la Sfantul Gheorghe

Hristos a-nviat!

Frati crestini, aseara si astazi am praznuit in chip deosebit pe Sfantul mare mucenic Gheorghe. Biserica l-a laudat in cantari frumoase si vrednice de el, pentru ca a meritat toata lauda, un asemenea tanar general, cum a fost Sfantul Gheorghe care, pentru credinta lui sincera in Mantuitorul Hristos, a patimit cele mai cumplite chinuri din partea paganilor.

Din Viata spusa astazi la sfanta Liturghie, deja de la acatistul din seara aceasta poate ca v-ati dat seama ce-a insemnat aceasta mare personalitate crestina, Sfantul Gheorghe. Vreau sa va spun numai atat din viata lui, ca a patimit sub Diocletian, ultimul mare imparat pagan, insa mare prigonitor al crestinilor; si a patimit Sfantul Gheorghe pe la anul 298. Era originar din Capadochia, maica sa fiind din Palestina. Dupa patimile sale a fost inmormantat in Tara Sfanta, in orasul Lida.

Foarte multi dintre calatorii care merg la locurile sfinte au fost si la mormantul Sfantului Gheorghe si s-au bucurat sarutandu-i icoana si racla cu moaste si lanturile cu care a fost legat si chinuit in timpul patimirilor sale.

Cinstea lui insa este mai presus de fire, mai presus de lume, in lumea lui Dumnezeu. Pentru ca el, impreuna cu ingerii si cu toate puterile ceresti, se lauda acolo impreuna in cantari ingeresti, cum noi, oamenii pamanteni, nu putem intelege. Acolo e lauda lui, pentru ca si-a dat viata pentru Hristos, pentru Dumnezeu.

In seara aceasta as vrea sa va citesc ceva despre mucenici, cum a fost si Sfantul Gheorghe. Pentru ca el a fost unul din marii marturisitori ai lui Hristos, insa au fost foarte multi. El, ca si Sfantul Sava Stratilat pe care-l praznuim maine, a fost ofiter superior in armata romana. Insa au fost foarte multi recruti, tironi - cuvantul tiron are sens de recrut in limba greaca, ca Sfantul Teodor Tiron - foarte multi ostasi si foarte multi oameni de rand, tarani, muncitori din toate categoriile care, cand a fost vremea marturisirii, cu foarte mult curaj au spus: "eu cred in Dumnezeu". Si aceasta le-a adus moarte, moarte crunta, insa prin asta s-au desavarsit si au devenit prietenii lui Dumnezeu, cei care L-au marturisit in vremuri de grea cumpana pentru viata lor.

Pentru acesti sfinti marturisitori plini de curaj, avem un cuvant aici, inaintea noastra, rostit undeva in Asia Mica. In Siria de un mare cuvantator al Bisericii, numit Sfantul Asterie, episcopul Amasiei, care era un foarte mare iubitor de mucenici. El traieste in perioada de indata dupa chinuirile lor, adica pe vremea lui Constantin cel Mare, cand aceste chinuri au incetat. Si iata cuvantul lui - cuvantul este ma: lung, insa am sa va citesc numai un fragment - incepe asa:

Daca diavolul nu prigonea pe crestini, si n-ar fi pornit razboi impotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici. Iar daca n-ar fi fost mucenici, viata noastra ar fi fost trista si fara sarbatoare. Caci ce este egal in valoare cu aceste sarbatoii? Adevarata evlavie este de a te inchina si de a cinsti pe cei care au suferit cu rabdare patimi pentru Domnul, si care s-au pregatit pentru cea mai mare primejdie, moartea.

Cei indeobste praznuiti - sfintii mucenici - au ajuns corifei si inainte statatori. Oameni nemuritori din pricina vietii lor frumoase, vesnic vii, pentru ca au dispretuit viata, au schimbat sangele lor cu imparatia cereasca si au declarat corpul cel ispititor, binefacator sufletului. Asa lucreaza vointa cea sfanta si buna, cand ea este in om ca un conducator de care de lupta, cand i se supun ei toate pornirile si miscarile si cand tine gandurile cu grija, ca pe niste firauri, lovind pe cea salbateca si infranand pe cea care este peste masura de iute, pentru ca nu cumva drumul vietii sa ajunga neordonat si primejdios.

Mucenicii sunt nu numai dascalii unei bune vietuiri, ci si acuzatorii pacatului. Daca acela a biruit prin rabdare para focului, pentru ce tu nu imblanzesti prin castitate desfranarea? Daca mucenicul nu avea nici o mila de bogatia si banii pe care i-a lasat, pentru ce tu nu dispretuiesti putin argint pentru dreptate?

Sfantul Gheorghe avea o avere foarte mare, asa era pe vremea aceea. Parintii ii murisera si inainte de a suferi martiriul, a impartit toata averea lui la saraci. La asta se refera si Sfantul Asterie. "Daca mucenicul nu si-a iubit rudele mai mult decat pe Dumnezeu, ci s-a despartit de sotie, de copii si de cei mai dragi lui, pentru ce nu osandesti prieteniile patimase si primejdioase, simpatia pentru persoanele care intamplator au oarecare legaturi de familiaritate cu tine, pentru ce treci peste dreptate, pentru ce spui ca este o nebunie frica de Dumnezeu?

Daca mucenicul s-a dezbracat de trup pentru Dumnezeu, pentru ce tu nu te lipsesti de o singura haina ca sa imbraci pe cel sarac? Dar toate acestea, comparate unele cu altele, dovedesc felul nostru rau de purtare. Asadar, sau sa ne rusinam de sfinti, ca de niste dascali, sau sa ne temem de ei, ca de niste acuzatori.

Sa aratam ca viata noastra imita pe cei cinstiti de noi. Sa avem un atata incredere in Dumnezeu, pe cata au avut sfintii cand s-au supus poruncilor si au nadajduit cu tarie in fagaduintele lui Dumnezeu. Caci noi oamenii suntem in asa fel formati de la natura, ca sa ne purtam cu moliciune si fara hotarare fata de muncile care nu au nici o rasplata si dimpotriva, sa ne ocupam de cele ce au de sfarsit rasplata si cinste.

Din aceasta pricina, toti mucenicii au dat atentii: cuvintelor evanghelice prin care Domnul indeamna pe sfintii Sai, zicand asa: "Daca cineva Ma va marturisi pe Mine inaintea oamenilor, voi marturisi si Eu pe el inaintea Tatalui Meu cel din ceruri".

Intemeiati pe aceasta marturisire a Domnului, mucenicii au suferit cu sufletul neschimbat ascutisul sabiei, au mers in foc, fiecare si-a oferit spatele spre biciuiri, li s-au sfasiat coastele cu varful unghiilor, au rabdat lanturi de fier si au fost dusi in locuintele intunecoase ale inchisorilor; s-au topit de foame si s-au vestejit de sete: ca niste pietre isi dadeau fetele lor celor ce-i loveau; auzeau insultele ca niste surzi; taceau ca niste muti in fata celor care-i insultau si batjocoreau; au fost expusi in fata gloatelor si in teatre; erau purtati prin piata si prin for cu trupurile complet goale si, ce e mai dureros, nu numai barbati, ci si femei.

Unii au fost arsi in foc, altii au inghetat din pricina gerului, ne-au impartit faptele lor de vitejie in felurite chipuri, pentru ca sa invinga chiar prin moartea lor.

Pentru aceea imbracam cu cinste evlavioasele lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor lor suflete, casele in care au locuit filozofi. Le pastram ca pe niste odoare ele mare pret, pentru toata viata, ne inarmam cu ele, ca si cu niste merite proprii.

Biserica se intareste cu mucenicii, dupa cum se intareste un oras cu soldati viteji. Se fac in cinstea lor praznuiri obstesti si ne desfatam de bucuria sarbatorilor. Cei cuprinsi de greutati sau nenorociri omenesti, se grabesc ca la un alin la locul de odihna al preafericitilor mucenici.

Din pricina indraznirii lor in fata lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugaciunilor noastre. La locurile de odihna ale mucenicilor, saracii scapa de saracie, bolnavii sunt vindecati, amenintarile puternicilor adorm. Sfintele lor locasuri de odihna sunt in mare cinste. Astfel, ascultati aici: tatal sau mama isi ia in brate copilul bolnav, lasa la o parte spitale si pe doctori, se refugiaza la ajutorul unui om care n-a invatat medicina.

Venind la unul din mucenici, prin el se roaga Stapanului a toate, intrebuintand aceste cuvinte catre mijlocitor - ascultati o rugaciune catre martir: "Patimind pentru Hristos, roaga-te pentru patima si boala! Avand indrazneala catre Dumnezeu, pune cuvant bun pentru semenii tai. Chiar daca ai parasit viata aceasta a noastra, roiuri cunosti suferintele omenesti. Te rugai si tu altadata mucenicilor, pe cand nu erai mucenic. Atunci cand cereai, dobandeai; acum, pentru ca ai, da! In cinstea ta, cere pentru noi folos si castig. Sa fim vindecati prin rana ta, dupa cum tu ai fost vindecat prin rana lui Hristos".

Altul care voieste sa se insoare, face inceputul casatoriei sale printr-o rugaciune catre mucenici. Cine vrea sa plece in calatorie cu corabia, nu ridica ancora corabiei inainte de a chema in ajutor pe sfintii mucenici si pe Stapanul lor, pe Stapanul marii. Locul de odihna al mucenicilor este un camin otaresc, pentru cete de saraci si siruri de sarmani. Mucenicii sunt cautati pretutindeni, pe uscat si pe mare, si nu au frica de nimeni, acesti sfinti ai lui Hristos, numai de Hristos Domnul se temeau, sa nu greseasca cu viata lor.

"Asa sunt mucenicii. Cum erau insa tiranii si ucigasii ior, cate gandeau lucruri grozave despre ei, care se laudau cu trufie si nu cunosteau pe Stapanul lor?" Iata cum erau ucigasii: "mugeau mai infricosat decat leii, alergau mai iute decat leoparzii, sfasiau mai rau decat ursii, varsau sange mai mult decat lupii, vicleneau ca vulpile. Acum insa zac mai netrebnici decat cei cu adevarat morti; uitarea a cuprins viata lor."

Au fost imparati, cum a fost Diodetian si alti imparati. Acest mare criminal, acest varsator de sange a murit ca un netrebnic, totdeauna era zguduit de frica, tremura; avea un palat la Spoleto, pe malul Marii Mediterane, in Croatia de astazi si acolo tremura ziua si noaptea, mereu veneau valuri de sange, valuri de chinuri ale constiintei care il mustrau pentru ce-a facut toata viata lui ca imparat. Si altii au murit mancati de viermi sau rosi de alte chinuri launtrice.

Asa au murit acesti ucigasi ai crestinilor. Este o carte intreaga a lui Lactantiu, "Despre moartea celor care au persecutat"; acest Lactantiu a trait pe vremea Sfantului Constantin cel Mare, ii cunostea, o parte din ei traiau sau murisera sub ochii lui.

"Celor chinuiti de ei insa le-a urmat o amintire nestearsa si o lauda nemuritoare. Cei mai in varsta au primit de la batrani povestiri despre viata si suferintele mucenicilor si au predat cultul mucenicilor la randul lor, bunicul - nepotului, tatal - copilului, asa ca au facut nemuritoare lauda.

In chipul acesta viata pastreaza din generatie in generatie aceste sarbatori ca pe o mostenire nefurata, dar mai bine zis ca pe un bun de mare pret, mai scump decat mostenirile pamantesti.

In adevar, averile mostenite sau sunt furate de hoti, sau sunt luate de dusmani ca prada de razboi, sau se pierd din pricina vitregiei vremurilor, pe cand praznuirea barbatilor sfinti nu este intrerupta nici intr-un an, atat timp cat vor fi ani, cat va curge timpul, cat va avea cerul soarele, cat va hrani pamantul fiintele sale, iar marea vietatile ei.

Adevarat vorbim, chiar cand vor inceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor si a dreptilor nu se va stinge, nici nu va pieri vreodata impreuna cu creatia si cinstea cuvenita lor.

Dimpotriva, atunci mai mult va inflori slava lor, caci este mutata spre viata cea nemuritoare a omenirii, viata cereasca". Atat va citesc - cuvantul este mai lung.

Frati crestini, ati desprins din aceasta lauda a mucenicilor caracterul general in care au fost mari marturisitori, acesti sfinti, cu pretul vietii lor.

Vindecarea orbului din Ierihon

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Neincetat sa avem acest gand in sufletul nostru, atunci cand ne rugam, cand citim, cand ne impartasim: sa simtim ca traim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astazi neincetat.

Altfel spus, ascultand acum dumnezeiasca Evanghelie sa simtim pe Mantuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, in acest ceas, in acest loc. Sa simtim asa cum simteau cei care Il ascultau cu adevarat; caci nu toti cei care au fost in preajma Mantuitorului s-au curatat; dar toti cei care au fost cuprinsi in inimile lor de cuvintele Lui s-au curatat de patimi. Pentru ca este cu putinta ca cineva sa fie langa tine dar cu sufletul in alta parte; deci puteau sta langa Hristos fara sa fie cu El. Noi asa sa ascultam cu adevarat dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, rostit pentru noi in ceasul acesta. si numai asa noi il simtim, il traim. Suntem cu Hristos si in Hristos e viata noastra, si alta viata mai scumpa nu exista decat a lui Hristos in noi, cum simtea Sfantul Apostol Pavel: “Hristos in noi, nadejdea maririi”.

A fost randuita de Biserica Evanghelia vindecarii orbului Bartimeu. Era, iubitilor, timpul apropierii jertfei Mantuitorului, timpul crucii si al invierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, catre Ierusalm, iar drumul trecea prin Ierihon, un oras care este si astazi un important centru comercial. In vremea veche se facea comert mai ales cu mirodenii si cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon si un om sedea langa drum cersind. Auzind ca multimea trece, a intrebat orbul: “Cine este Acesta?”. I-au raspune: “Trece Iisus Nazarineanul”. Atunci el a strigat zicand: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie!”. Cei care treceau inainte il certau: “Taci!”; dar el cu mult mai mult Il striga: “Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!”. Oprindu-Se Iisus, a poruncit sa fie adus la Dansul si l- a intrebat: “Ce voiesti sa-ti fac?”; si el a raspuns: “Doamne, sa vad!”. Iar Mantuitorul i-a zis: “Vezi! Credinta ta te-a mantuit”; si indata a vazut si mergea dupa El slavind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care vazuse a dat lauda lui Dumnezeu.

Iubitilor, potrivit Sfintelor Evanghelii si intelegerii celor care au cercetat mai adanc, cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi, impartasire a luminii. Cand rostim acest cuvant mintea noastra alearga catre radacinile existentei. Caci daca primul act dumnezeiesc a fost “Sa fie lumina”, atunci intreaga faptura e zidita din lumina, si fiecare din noi in adancul fiintei noastre suntem lumina; ar trebui nici o clipa sa nu uitam acest fapt: “Eu sunt si trebuie sa fiu lumina”; nici o clipa lumina sa nu se stinga in mine!”. Dar s-a zis ca pacatul a insemnat stingerea luminii in om, omul intorcandu-se de la Dumnezeu spre Lucifer (Lucifer inseamna purtator de lumina); adica intorcandu-se in sine, adorandu-si propria lumina, zidita, a devenit intuneric. Lumina si intuneric...

Pentru ca spune Mantuitorul: “Vazut-am pe satan ca un fulger cazand din cer” (Oricine ar trebui sa gandeasca, sa simta daca e intuneric, fiindca atunci nu mai vede lumina, nu mai vede rostul lui; sensul intregii existente s-a intunecat). Si atunci intelegem de ce cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi; El Care este Lumina, a rostit direct: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intuneric, va avea lumina vietii. Si intru El viata era”.

Iar Isaia neincetat profeteste ca Mesia, adica trimisul lui Dumnezeu in lume, va deschide ochii orbilor. Si cand Mantuitorul a incept slujirea lui a citat tocmai din proorocul Isaia la cap. 61 versetul 1: “Duhul Domnului este peste Mine. El M-a trimis sa vestesc slobozire robilor, sa dau vedere orbilor”. Si atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul, in temnita fiind trimite doi ucenici la Mantuitorul sa-L intrebe: “Tu esti Cel ce trebuie sa vina, sau sa asteptam pe altul?”, iar pe ei, pe ucenici, sa-i incredinteze ca El este “Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii”, ce a raspuns atunci Iisus?– “Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: Orbii isi capata vederea si schiopii umbla...”(Mat. 11; 4, 5) (rostind ceea ce savarsea El, despre lumina, dar lumina fizica, adica vindecarea orbilor), semne vii al milostivirii lui Dumnezeu, Care aduce din nou lumina in noi. Ai vedere si umbli in lumina, care e Hristos.

Iubitilor, as zice ca noi, multimea aceasta suntem una cu multimea de atunci. Sa nu uitam: era in apropiere de Pasti (Pastile iudeilor) si multimi veneau din toate cetatile la Ierusalim, mai ales pe acest drum; si, inchipuiti-va: Unii mergeau pe jos, altii cu camile; copii, tineri, batrani, farisei, carturari, ostasi, oameni simpli, toata multimea aceea. Si in mijlocul lor era Hristos. Si iata, la intrarea in Ierihon erau si niste cersetori (in asemenea imprejurari, cand se aduna lumea, se aduna si cersetorii), o marturisesc scripturile si cronicile. Cersetorii de care e vorba in Sfanta Evanghelie sunt pomeniti de toti cei trei evanghelisti: Matei, Luca si Marcu; iar Sfantul Marcu ii da si numele cersetorului pe care il va vindeca Iisus: Bartimeu (fiul lui Timeu). Ce inseamna aceasta? Ca el a devenit crestin si ca era cunoscut in biserica lui, unde i s-a spus, iata, Bartimeu, adica fiul lui Timeu. Si el cersea, dar auzind mltimea, zgomotul, intreba: “Ce e, ce se petrece?”; atunci ii spune oarecine: “Trece Iisus Nazarineanul”. El auzise; mai ales el, un nefericit fara vedere sa nu auda, sa nu intrebe, sa nu stie?! Si atunci deodata el striga si, observati, in Sfanta Evanghelie mereu apare acest cuvant de chemare, acest apelativ: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”. Fiul lui David era cuvantul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu in lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Deci acest Bartimeu Il marturiseste pe Hristos, pe Mesia. Miluieste-ma are alt inteles decat o simpla cerseala. El striga si multimea din jurul Mantuitorul ii spune: “Taci”; insa el nu tace, el striga mereu “Iisuse, Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”.

Parca te intrebi atunci doua lucruri. Pe de o parte: Cine vedea? Oare nu mai curand oarba era multimea? Il vedea si marturisea pe Hristos in adevarul fundamental, ca Mantuitor, ca Unsul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, de multe ori te intrebi si judecand pe altii: Doamne, eu am dreptate. Si parca vrei ca atentia sa fie numai la tine, la ce gandesti tu. Dar oare nu atunci incepi tu sa imparti judecata lui Dumnezeu? Stii tu ca esti mai demn sau mai nedemn decat el, ca tu pui in inima aceea decizia lui Dumnezeu? Aceasta referitor la cei care voiau ca el sa nu mai strige.

Alta e iubirea lui Dumnezeu, iubirea care iradiaza din El, din Hristos, si care e lumina, ea aude, vorbeste, si aceea este iubirea adevarata, care aude strigatul cuiva, care vede suferinta cuiva; si e legat de tine daca iubesti sau nu, daca lumina ta aude, daca iubirea ta vede, daca iubirea ta simte. Dar acolo era Iubirea intrupata, care patrundea pana la orb, si orbul raspundea la iubire cu credinta; la iubirea ta smerita de care uneori te indoiesti daca esti vrednic cu adevarat.

Doamne, de cate ori nu am inselat noi dragostea Ta! Te iubesc eu pe Tine cu adevarat, cand inima mea este atat de impartita, cand cea mai mare parte a timpului meu o risipesc in lumea aceasta, in lumea de patimi si stricaciuni? Te intrebi: Doamne, fiecare trebuie sa gandeasca: Cata putere aduna sufletul meu ca sa Te contemple, sa gandeasca la Tine! Orbul, sarmanul, era in suferinta si de aceea noi spunem ca el vedea la Cine sa strige; era intr-un moment de deznadejde al existentei lui, dar era atent si la lumina pe care o purta in adanc, caci toti suntem lumina, si trebuie sa nu uitam acest lucru. Si atunci, iubirea lui Iisus l-a chemat. Toti oamenii duhovnicesti spun: Daca intreaga ta fire e lumina, de buna seama e izvorata din Cel care este Lumina, adica din Hristos. Cand noi privim fetele sfintilor, aureolele din jur, trebuie sa stim ca toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simtim aceasta daca noi suntem luminati. El este cel care ne lumineaza; si, Doamne, revin la acest gand care ma stapaneste neincetat: El este lumina si cine vrea sa se impartaseasca din El si numai din El; caci El este Izvorul; noi, toti ceilalti, suntem zidire, fapturi, nu izvor; Izvor este numai El.

Moise, si el lumina, observati, dar lumina ii venea de sus. Apostolii, si ei au stralucit in lumina, dar venea de la Hristos. Acum Hristos indreapta iubirea si lumina Lui catre acel sarman orb. Pomenea cineva aceasta observatie subtila, pare mai mult o figura de stil, dar cu un talc adanc: Dumnezeu numara pana la unu. Altfel spus, pentru Dumnezeu fiecare este ununu, un unic, care are insemnatate egala cu oricine din lumea aceasta. Deci pentru fiecare Dumnezeu are o oaza de lumina si iubire a Lui, si mai ales pentru cel care striga. Poate ca aici e una din tainele tainelor, daca vreti. Daca tu cazi intr-o nesimtire, o uitare de sine, adica de obarsia ta, atunci cazi, cum va spune psalmistul, si in uitarea de Dumnezeu. Tu refuzi iubirea lui Dumnezeu, refuzi pomenirea lui Dumnezeu si amintirea Lui. De ce zice psalmistul“Pana cand Doamne, ma vei uita?”. Cuvantul este infricosator: sa fii uitat de Dumnezeu...

De aceea profetii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atat de grav, e mai grav a fi parasit de Dumnezeu. Iisus il cheama pe el care marturisea mai mult decat toti, orbul care-L vedea. Multimea ii spune sa taca, el striga mai tare; si Iisus porunceste: “Aduceti-l la Mine!”. Si il aduc la El; il intreaba: “Ce vrei sa-ti fac?”. Bineinteles, Iisus stia, dar voia sa-l puna sa vorbeasca, sa strige si sa se arate lumii ca nu vede (cu ochii fizici). “Doamne, sa vad!”; si Iisus ii spune: “Vezi!”. Cat de simple si puternice sunt cuvintele lui Iisus! Si lumina ziditoare, creatoare, reface lumina ochilor lui, caci “toate printr-Insul s-au facut”; si acum rezideste. La Apocalipsa este un cuvant ziditor, ca orice cuvant al Mantuitorului: “Iata, pe toate Eu le fac noi”. Ar trebui sa retinem acest fapt; sa retinem si sa simtim ca intalnirea cu Hristos e intotdeauna un act de o noutate absoluta.

... “Vezi!” – si ce a vazut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Fata lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Ganditi-va ce a simtit el, care auzise cuvantul si din Vechiul Testament, prin care se marturisea ca Mesia va veni, caci el insusi marturiseste si deodata striga: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui si Il vede pe Mesia, il vede pe Fiul lui David. I se implineste ceea ce el dorea, simtea, vedea, si deschide ochii pe fata lui Hristos; si zice Evanghelia ca: “Mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu”. Si Iisus ingaduie, El care de obicei nu ingaduia, ci le spunea tuturor celor vindecati: “Nu spuneti la nimeni, sa nu stie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge catre ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea multime Il va marturisi in ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate si printre altii care for striga: “Rastigneste-L!”. Dar orbul niciodata nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din crestinii luminati. Merge dupa Iisus, caci Iisus il vindecase de orbire.

Sa fii vindecat de orbire!... Primeasca dragostea voastra doar cateva cuvinte de incheiere, privind orbirea. Eu nu as zice de orbirea dumneavoastra, nu as indrazni; nici nu am calitatea sa judec pe nimeni, sa osandesc; as vorbi mai mult de orbirea mea, daca vrea fiecare sa ia parte la acest gand si cuvant. Ganditi-va, noi suntem ziditi din lumina. Hristos este Lumina lumii si El este Calea unica si unicul adevar; iar noi cand zicemad ev a r sa nu ne sfiim: notiunea de adevar e Cel care intrupeaza adevarul. Notiunea, ideea de adevar, ea nu ma mantuieste, ea ma ajuta sa gandesc multe, dar toate acestea invalmasesc sufletul si ma lasa in orbire, desi am putut sesiza impreuna ca Mantuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeti si spuneti lui Ioan: orbii vad, schiopii umbla”. Cuvantul merge, circula, este atat de puternic, atat de concentrat in el cum nu va inchipuiti.

Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia sa umble, sa caute lumina, sa caute innoire mereu. Cand am luat parte la o intrunire mai zilele trecute, intrebam pe medicul psihiatru de alaturi cum explica motivatia acestei patimiri omenesti? Si raspunde: “Cauta noutate”. De aceea asemenea persoane isi schimba hainele, barbatii in cele femeiesti, cele femeiesti in cele barbatesti, vor ceva nou. Noi nu judecam ca omul vrea noutatea, asta nu o poti opri. (Cineva a spus: “Daca raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom canta», o, ce plictisitor!”). E in firea noastra, pentru ca e de la Dumnezeu aceasta fire a noastra.

Pai cand privesti inapoia ta, la toata faptura, regnul cel mineral, apele, atatea corpuri, cand vezi bogatia florilor, holdelor, a vietatilor care umplu vazduhul, atunci nu intelegi deodata ca esti intr-o miscare continua? Dar incotro mergi? Si aici s-a produs poticnirea, aici, ca omul cazand in adorare de el s-a despartit de lumina cea adevarata, s-a despartit de Dumnezeu, Izvor al luminii, si a cautat lumina in el, in lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adica, cum spune Apostolul, a inceput sa se inchine fapturii in locul Facatorului. Nu e de vina faptura, noi am indumnezeit-o. Raul nu e nici in materie, nici in faptura; in noi e raul; in Lucifer si in noi, care am primit samanta de la el, din cuvantul lui: “Veti fi ca niste dumnezei”.

Si atunci omule, eu te vad pe tine preocupat, peregrinezi si ramai in lumea zidirilor facandu-ti... eu zic ca nu sunt idoli, dar daca ma preocup de ceva mai mult decat imi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie sa am limpede constiinta mea cum sa aleg intre bine si rau, atat cat ma zideste pe mine, deopotriva trupeste si duhovnicete, fizic si spiritual, si nu numai atat.

Hotarat, noi nu ne aflam in orbire, caci sa nu luam decat un simplu exemplu: Poate ca unii din cei de fata ati vazut bunaoara cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Il pune in scena pe Shakespeare, Romeo si Julieta, si ca sa fie nu simplu, ci senzational, sa produca senzatie (iar senzatia in ce consta totdeauna, ce produce senzatia daca nu ceva nou) isi prezinta personajul fara costum, cum a aparut din sanul maicii sale. Nu ne socheaza, daca avem o minte limpede,
netulburata, faptul ca a aparut asa, ci de ce a facut asa, ce a dorit el? A dorit, vedeti, noutatea, senzatia, nu? Deci nu poti stinge in om dorul de desavasire, dorul de innoire, dorul de vedere, de a merge, a cauta. Omul trebuie sa mearga, dar unde mergi, unde duce drumul tau, unde duce acest drum? Si, sigur, poate zice cineva: “Parinte, Dumnezeu e in toata umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu si cum sa fac eu ca drumul meu sa mearga asa, la tinta, sa vad si, asemeni lui Bartimeu, sa deschid ochii.

Imi sta in minte un cuvant uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a inradacinat in inima: Cand Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era crestin si a fost condamnat sa fie mancat de fiare la Roma, iar crestinii vroiau sa intervina pe langa imparat ca sa se comute pedeapsa, sa fie gratiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceti raul acesta!”. Pe langa cuvantul atat de uluitor: “Lasati-ma sa ajung grau in dintii fiarelor” (ca sa devin eu euharisite, impartasanie), spune acest cuvant, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum sa iesi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovnicesti de care se poate lega omul din lume ca sa ajunga la Hristos.

Cea dintai cale este eliberarea de patimi: desfrau, betie, fumat, dor de putere, si inlocuirea lor cu lumina virtutilor: a credintei, a nadejdii, a dragostei, a dreptatii, a bunatattii, a smereniei; Dupa ce te purifici de patimi nu mai privesti lumea aceasta cu ochi patimasi. Privesti aceasta lume si pe semenii tai cu ochii lui Iisus. Toate le privesti in lumina divina; dar nu te opresti aici. Si aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, caci ar spune cineva: Ma eliberez de patimi si apoi privesc lumea contempland fapturile in lumina divina. Un om invatat, un cercetator, in orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curati; deci, oriunde te-ai afla in lumea aceasta, poti trai asemeni sfintilor, calatorind in lumina; e lumina aceasta a ratiunii prin care intelegi rostul lucrurilor.

Mai departe insa, si aici, cum va spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a ramas in aceasta lume si e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii si ramane in stricaciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, si al sfintilor si al nostru, trebuie sa fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toti sfintii, dupa ce a stralucit in tine lumina divina si contempli toate fapturile in diafania lor, deodata dincolo de ele, un pas mai departe, te inalti la Ziditorul, la fata lui Hristos, si de- abia atunci devii om, cu a spus Sfantul Ignatie, de-abia atunci simti cu adevarat ca te-ai implinit.

Eu simt doua mari dureri pe care vreau sa vi le pun la inima: dezradacinarea din Dumnezeu si incapacitatea de a privi intregul existenetei. Dezradacinatul, sarmanul, trece in superficial; si incapacitatea de a privi intregimea existenetei: faptura intreaga, cu Ziditorul ei.

Sa ajute bunul Dumnezeu sa simtim vindecarea in noi prin aceasta marturie a Evangheliei, a marturiei de astazi a lui Bartimeu, care a vazut si a mers dupa Hristos, si a gandului acelui sfant Ignatie, Purtatorul de Dumnezeu: Ajungand la Hristos, atunci devii cu adevarat om; omul deplin, ca Cel Care este Dumnezeu adevarat si Om adevarat, Hristos. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

Predica la Duminica Ortodoxiei - Parintele Ilie Cleopa

Predica la Duminica Ortodoxiei - Parintele Ilie Cleopa

Biserica lui Hristos dreptmaritoare praznuieste astazi un mare asezamint apostolesc si sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a asezat prin hotarirea Sfintului si marelui Sinod Ecumenic al saptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute saizeci si sapte de Sfinti Parinti si o suta treizeci si sase de arhimandriti si stareti de manastiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Rasarit de Sfintul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, insotit de Petru, prezbiter si egumen al manastirii Sfintul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toti acesti Sfinti Parinti au hotarit cinstirea Sfintelor Icoane si au dat anatema pe toti ereticii luptatori de icoane, de la care multi sfinti au suferit mari prigoane si moarte timp de aproape doua secole, de la Leon Isaurul, primul luptator impotriva sfintelor icoane si pina la Teofil cel de pe urma. Dupa moartea lui Teofil, prin rivna imparatesei Teodora si a Sfintilor Parinti s-a stabilit din nou dreapta credinta si cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost si pe vremea Mintuitorului si a Sfintilor Apostoli, caci Iisus Hristos prin minune nefacuta de miini, a zugravit chipul fetei Sale pe marama si l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chisinau, 1929, p. 510-532). Dupa traditia apostolica, Sfintul Apostol si Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugravit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus in brate pe cind era ea in viata.

Acest mare adevar il adevereste si Sfintul Sinod al 7-lea ecumenic, zicind: "Noi pastram predaniile Bisericii, intaririle inscris sau in nescris. Una din ele porunceste a face noi inchipuiri de icoane pictate, fiindca aceasta in unirea cu istoria Evangheliei slujeste spre adeverirea ca Dumnezeu Cuvintul adevarat, si nu dupa nalucire, s-a facut om, si este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergind pe calea imparateasca si urmind invatatura dumnezeiestilor Sfintilor Parintilor nostri si predaniile Bisericii Ecumenice, caci stim ca in ea locuieste Duhul Sfint, cu toata staruinta si luarea aminte hotarim ca Sfintele Icoane sa se puna inainte la fel cu inchipuirea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, fie ele facute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai sa fie facute in chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfintul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "In orice lucru este bine de cunoscut ce este in el adevarat sau mincinos si care este scopul lui, bun sau rau". Tot asa, cind este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat daca ele sunt adevarate si pentru care scop sunt facute. Daca ele sunt adevarate si slujesc spre slava lui Dumnezeu si a Sfintilor Lui, spre a indemna la fapte bune, spre indreptarea fara de prihana si spre mintuirea sufletelor, apoi noi trebuie sa le primim si sa le cinstim, insa nu in alt fel, decit ca pe inchipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe niste carti pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindca nu toti stiu a citi si nu pot sa se indeletniceasca cu citirea, Parintii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de marire sa le inchipuiasca pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se intimpla ca noi nu gindim la patimile Mintuitorului, dar indata ce vedem icoana rastignirii lui Hristos ne aducem aminte de mintuitoarele Lui patimi, cadem si ne inchinam, nu materialului, ci Celui ce este inchipuit, asemenea cum ne inchinam, nu materialului din care este facuta Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se inchipuieste prin ele, adica la puterea Duhului Sfint ce izvoraste din ele.

Noi nu ne inchinam materialului din care sunt facute icoanele. Daca inaintea noastra se afla icoana Domnului, noi ne rugam, zicind: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta-ne si ne mintuieste!" Iar daca suntem inaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii aparatoarea noastra inaintea Fiului Tau, adevaratul nostru Dumnezeu spre mintuirea sufletelor noastre!" Iar daca este icoana mucenicului, de pilda Stefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Stefane, care ti-ai varsat singele pentru Hristos si ai indraznit catre Dumnezeu, ca intiiul mucenic, fii aparatorul nostru!" Asa ne adresam si catre oricare alt sfint. Iata incotro trimitem noi rugaciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cind imparatul iconomah, aidoma sectantilor nostri, afirma pe nedrept ca la cele sase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane si ca despre dinsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie ii scria; "Imparate, vezi ca nimic nu s-a spus nici de piine, nici de apa, nici nu s-a spus ca se cuvine a minca sau bea. Insa tu stii, dupa traditie, ca acest lucru este necesar pentru intemeierea vietii. Asa si despre icoane era cunoscut din Traditie. Insisi arhiereii aduceau icoane la Sinod si nici un om iubitor de Hristos nu porneste la drum si nu-si face calatoria fara de icoane. Asa fac oamenii lucratori de fapte bune si placutii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combatind pe iudeii care invinuiau pe crestini pentru cinstirea icoanelor le raspunde: "Ne inchinam fetelor de pe icoane si inchipuirilor sfintilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru ca daca ne-am inchina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am inchina la orice lemn. Si de s-ar fi sters fata de pe vreo icoana noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi crestinii, sarutind cu buzele trupesti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul si cu gindul nostru sarutam pe Hristos si pe sfintii Lui".

Sfintul Grigorie de Nyssa vorbeste despre inchipuirea aducerii lui Isaac ca jertfa de catre Avraam, icoana spre care cind cauta, varsa din ochii lui lacrimi de umilinta. El mai vorbeste si despre icoana Sfintului si Marelui Mucenic Teodor Tiron si despre icoana lui Hristos. Iar Sfintul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut inaintea descoperirii moastelor Sfintilor Mucenici Ghervasie si Protasie, marturisea ca i s-a aratat lui Apostolul Pavel, asa cum este inchipuit pe icoana (Scrisoarea 35). Sfintul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credinciosii ne inchinam la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi aratam buna inchinare si iubire catre acea fata care este inchipuita pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cind chipul de pe dinsa se sterge, o ardem ca pe un lucru fara de folos".

Dupa cum Iacob, inainte de sfirsitul sau, s-a inchinat deasupra toiagului lui Iosif si prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce il tinea, asa si noi credinciosii ne inchinam si sarutam icoanele, nu pentru altceva, decit ca le sarutam ca pe copiii si pe parintii nostri, ca sa le aratam prin aceasta dragostea noastra sufleteasca; dupa cum si iudeii se inchinau Tablelor Legii si celor doi heruvimi turnati din aur, cinstind prin inchinare nu piatra si aurul, ci pe Insusi Dumnezeu care a poruncit sa li se faca acestea.

Marturii despre Sfintele Icoane se afla inca mai din vechime. Asa Sfintul Metodie de Patara, care a trait prin veacul al III-lea, scrie: "Inchipuirea ingerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale incepatoriilor si ale stapiniilor, noi le facem intru cinstirea si slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu si Clement al Alexandriei si Tertulian, care au trait in secolele II-III.

Sfinta Traditie vorbeste si despre chipul cel nefacut de mina daruit de Mintuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefacut de mina omeneasca scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trait prin secolul III-IV.

In sfirsit, insusi pamintul vorbeste impotriva sectarilor luptatori contra icoanelor, caci si acum se descopera icoane, cruci si simboluri crestine la sapaturile ce se fac in catacombele din Roma, adica in pesterile unde primii crestini se ascundeau din cauza persecutiilor pagine si savirseau acolo slujbe dumnezeiesti si inmormintari ale sfintilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei in toamna anului 1977 si am vazut acolo cele mai vechi icoane ale Mintuitorului si imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de invatatii arheologi in catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mintuitorului din catacomba Sfintului Calist si Cina cea de taina de la sfirsitul secolului al II-lea, Inchinarea Magilor, Minunea prefacerii apei in vin, Vindecarea orbului din nastere si altele, aflate tot in catacomba Sfintului Calist. In catacombele Domitillei si Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a Patriarhilor si Proorocilor din Vechiul Testament si a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfirsitului veacului al II-lea si inceputul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoana pe care invatatii arheologi o atribuie veacului I al crestinismului este chipul Maicii Domnului care tine in brate pe Pruncul Cel mai inainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentari, care s-au aflat in catacombele si in sapaturile bisericilor vechi de sub pamint, cu o evidenta indiscutabila, ne impun sa primim si sa credem ca au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale crestinismului. Astfel, in apararea Sfintelor Icoane ne vorbeste Sfinta Scriptura, Sfinta Traditie si insusi pamintul care ne-a pastrat din primele veacuri ale crestinismului multe din ele. In apararea lor ne vorbesc si mintea si inima noastra.

Iubiti credinciosi,

Pina aici am adus atitea marturii din Sfinta Scriptura, din Sfinta Traditie, de la Sfintii Parinti si din Istoria Bisericii Crestine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arata ce este icoana si ce este idolul. Va rog sa tineti minte ca "icoana este inchipuirea adevaratului Dumnezeu, care intr-adevar exista. Iar idolul, sau chipul cioplit este inchipuirea dumnezeilor mincinosi si nascociti de mintea oamenilor care intr-adevar nu exista". De aceea se si spune ca idolul nimic nu este in lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea intre idoli si icoana este ca deosebirea intre zi si noapte, intre lumina si intuneric. Ce insotire, zice marele Apostol Pavel, este intre Biserica lui Dumnezeu si idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arata cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, dupa cum invata Sfintul si Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arata prin aceea ca noi nu consideram icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) si, cinstind icoana, nu ne inchinam lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este inchipuit pe icoana, adica lui Dumnezeu, sfintilor ingeri, Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si sfintilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebita atentie chipul patriarhului nostru? Si vazind portretul lui nu ne aflam ca si cum l-am vedea pe el? Dar daca vedem in icoana chipul lui Dumnezeu, nu trebuie sa-L cinstim?

Dar prin ce se manifesta inchinarea la idoli? Inchinarea la idoli se manifesta prin aceea ca oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptura: S-au abatut curind din calea care am poruncit lor si au facut vitel si s-au inchinat lui si au jertfit lui si au zis: Iata, Israele, Dumnezeul tau, care te-a scos din tara Egiptului (Iesire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie sa intelegem ca deosebirea intre cinstirea Sfintelor Icoane si inchinarea la idoli este ca intre lumina si intuneric si dupa cum omul orb nu deosebeste lumina de intuneric si pentru dinsul totul este intuneric, asa si omul neintelept si ratacit, nu deosebeste icoanele de idoli, pentru dinsul orice inchipuire este idol, macar de ar fi acel portret chipul tatalui sau.

Insusi cuvintul lui Dumnezeu ne porunceste sa deosebim cele sfinte si cele curate de cele nesfinte si necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane si pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai intii in intarirea credintei, a evlaviei si trezirea constiintei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor marete ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) si ale sfintilor Lui, ca noi, cautind la chipurile lor, sa ne indemnam a urma viata lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajuta pentru exprimarea dragostei noastre catre Dumnezeu. Daca noi din dragoste purtam la noi portretele rudelor si ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cit mai mult suntem datori sa purtam cu evlavie la noi icoanele Mintuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfintilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fara stiinta de carte si pentru copii, sunt ca si Biblia. Ceea ce in Biblie este tiparit cu litere, aceea pe icoane este zugravit cu vopsele. De pilda, despre patimile Mintuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi in Biblie cel ce nu stie carte, insa, privind la icoanele suferintelor lui Hristos, el va intelege cu mintea ce este pictat pe icoane si va simti mai multa evlavie in inima sa. Biserica lui Hristos cinta asa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinta oamenilor, spre Care nu cuteaza a cauta ostile ingeresti..." Si in alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurata, S-a aratat oamenilor Cuvintul intrupat, pe Care marindu-L cu ostirile ceresti, pe tine te fericim".

Iubiti credinciosi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii dupa fiinta, ca pe un duh. Dar il pot vedea in chipuri, in imagini, in vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au vazut oamenii, insa numai indirect sau prin simboluri. Asa, de pilda, Dumnezeu S-a aratat lui Avraam in chipul celor trei tineri calatori (Facere 18, 1-6). L-a vazut pe Dumnezeu si patriarhul Iacob si a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a vazut pe Dumnezeu si Moise "si a grait Dumnezeu catre Moise fata catre fata, ca si cum ar fi grait cineva cu prietenul sau" (Iesire 30, 11). Si a zis Domnul: Auziti cuvintele Mele: De va fi intre voi vreun prooroc al Domnului, in vedenii Ma voi arata lui si in somn voi grai lui. Nu este asa credincios in toata casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gura catre gura graiesc cu el aievea si nu prin pilde si el fata Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a vazut pe Dumnezeu si (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a vazut pe Dumnezeu Tatal si Fiul. A vazut pe Dumnezeu si Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul si Mintuitorul nostru Iisus Hristos L-au vazut ucenicii, atit in umilinta, cit si in slava, cit a trait cu dinsii pe pamint (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, asa incepe epistola I-a: Ce era din inceput, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si miinile noastre au pipait despre Cuvintul Vietii, aceea va vestim si Viata s-a aratat si o am vazut si marturisim si va vestim viata cea vesnica, care era la Tatal si s-a aratat noua (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfinta Evanghelie zice: Si Cuvintul trup S-a facut si S-a salasluit intre noi si am vazut slava Lui, slava ca a unuia Nascut din Tatal (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a vazut Apostolul Pavel si dupa inaltarea la ceruri. L-a vazut pe Hristos cind Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a vazut si primul mucenic Stefan, cind era ucis cu pietre si a zis: Iata vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stind de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfint L-au vazut poporul si Apostolii, la botezul Domnului in chip de porumbel sezind peste Dinsul Si glas din cer s-a auzit: Tu esti Fiul Meu cel iubit intru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfint a fost vazut si in chipul limbilor de foc, la pogorirea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Inca in multe chipuri S-a aratat Dumnezeu si Sfintii Lui, precum in descoperirea Sfintului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au vazut pe Dumnezeu si pot sa-L inchipuiasca pentru intarirea si invatatura lor in credinta. Deci nici un motiv nu pot avea sectantii, care zic ca nimenea nu are voie sa inchipuiasca pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiti credinciosi,

Astazi este prima Duminica din Postul Mare, numita "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, intrucit in vremea nostra s-au ridicat in lume multe secte crestine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preotii si invatatura apostolica ortodoxa, inselind pe multi fii ai Bisericii noastre, spre vesnica lor osinda.

Noi va sfatuim si va reamintim invatatura dogmatica a Bisericii. Inchinati-va cu credinta si evlavie Sfintelor Icoane si purtati-le in casa, si oriunde calatoriti, ca sa va fie de ajutor in izbavirea de primejdii, stiind ca cinstea data icoanelor se ridica la sfintii pictati pe ele. Faceti rugaciuni si acatiste in fata icoanelor, mergeti in pelerinaj la icoanele facatoare de minuni din tara si la moastele sfintilor nostri, ca veti primi usurare si mare ajutor in necazurile vietii. De asemenea, cinstiti Sfinta Cruce, pavaza credintei, si o purtati cu credinta, ca prin ea izgonim pe diavoli si linistim pe sectantii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima saptamina din Sfintul Post, numita si "Saptamina Mare". Ne bucuram ca bisericile iarasi s-au umplut de credinciosi, ca ati postit cu totii si ca alergati cu credinta si evlavie la Dumnezeu Mintuitorul si nadejdea noastra.

Va indemn, fratii mei, sa continuati a posti Sfintul Post si sa va rugati, sa cititi cit mai mult si sa faceti dupa putere milostenie si veti vedea cita bucurie si pace veti primi in suflet. Dar, mai ales, va indemn sa va spovediti de doua ori la duhovnici si in aceste zile, si la sfirsitul Postului Mare, iar care aveti dezlegare, sa primiti si Sfinta Impartasanie.

Crestinii evlaviosi, mamele, copiii, batrinii si bolnavii sunt datori sa se spovedeasca si sa se impartaseasca de doua ori in acest mare post. Siliti-va la Hristos. El va cheama, va asteapta si vi se daruieste in dar tuturor celor ce pazesc poruncile Lui. Nu treceti cu vederea dragostea si harul lui Hristos.

Sa-L rugam pe Fiul lui Dumnezeu sa intareasca dreapta credinta si evlavia ortodoxa, ca sa biruim cu puterea Lui si pe diavoli si pe sectantii hulitori, si pe necredinciosi, si sa traim vesnic in bucuria si iubirea lui Dumnezeu. Amin.

Predica a Arhimandritului Ilie Cleopa