Trei ierarhi vor sluji la hramul Catedralei arhiepiscopale din Suceava

Pelerini din toată ţara sunt aşteptaţi şi anul acesta să participe la hramul Catedralei arhiepiscopale din Suceava, care adăposteşte moaştele Sfântului Ioan cel Nou. Programul liturgic dedicat acestei duble sărbători, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul şi Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou, va începe mâine dimineaţă şi se va încheia vineri, 24 iunie, cu procesiunea cu racla Sfântului, pe străzile din Suceava, informează „Ziarul Lumina”, Ediţia de Moldova.

Manifestările religioase în cinstea Sfântului Ioan cel Nou vor începe mâine dimineaţă la ora 5:30, când sfintele moaşte vor fi scoase din Catedrala arhiepiscopală de un sobor de preoţi pentru a fi aşezate într-un baldachin din curtea sfântului lăcaş. Vor urma citirea Acatistului Sfântului Ioan cel Nou în Catedrala arhiepiscopală, slujba Ceasurilor şi Sfânta Liturghie. Mâine seară de la ora 18:00, pe o scenă amenajată în curtea Catedralei arhiepiscopale din Suceava, Înalt Preasfinţitul Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, va săvârşi slujba Privegherii în cinstea Sfântului Ioan Botezătorul şi Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Vineri, 24 iunie, de la ora 6:00 se vor oficia Taina Sfântului Maslu şi Agheazma mică, care vor fi urmate de slujba Acatistului Sfântului Ioan Botezătorul şi Acatistului Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Pelerinaj prin dreptul bisericilor sucevene

La ora 9:00, Sfânta Liturghie va fi săvârşită de IPS Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, şi IPS Pimen. După Sfânta Liturghie urmează pelerinajul cu moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava pe următorul traseu: Catedrala arhiepiscopală din Suceava - Biserica 'Sfântul Mare Mucenic Gheorghe' - Mirăuţi - Biserica 'Sfântul Dumitru' - Biserica 'Sfântul Ierarh Nicolae' - Catedrala 'Naşterea Domnului' - Biserica 'Naşterea Maicii Domnului' - Catedrala arhiepiscopală din Suceava.

'Cea mai veche dintre zilele de cinstire a slăvitului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava este 24 iunie. Această sărbătoare este amintită încă de la mutarea sfintelor moaşte din Biserica Mirăuţilor la anul 1589 în Mănăstirea 'Sfântul Ioan' (ctitoria lui Bogdan al III-lea şi Ştefăniţă-Vodă). Mucenicul lui Hristos, Ioan, este puternic mijlocitor la Dumnezeu şi ajutător al celor ce aleargă la sprijinul său. Atât în trecut, cât şi astăzi se petrec nenumărate minuni, astfel încât evlavia credincioşilor faţă de Sfântul Ioan cel Nou nu are margini. Mii de credincioşi din Suceava şi din alte colţuri ale ţării sunt aşteptaţi să participe la hramul tradiţional al Catedralei 'Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava'', a declarat pr. Dragoş Buta, consilier cultural al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor.

Sfantul Antim Ivireanul

SFANTUL IERARH ANTIM IVIREANUL

 Viata si Opera -



La implinirea unui sfert de mileniu de la moartea martirica a Mitropolitului Ungrovlahiei, Antim Ivireanul (1716-1966), sa-mi fie ingaduit sa fac evocarea unei vieti exemplare de abnegatie pentru triumful iubirii de omenie, al credintei si al flacarii culturii nu numai in hotarele Neamului nostru, ci si la alte popoare indepartate de noi.

E drept ca, pentru a infatisa complet marea personalitate a lui Antim Ivireanul, ar fi de grait nu numai intr-o singura conferinta, ci in mai multe cuvantari, care sa redea complexitatea activitatii marelui Ierarh, care a stralucit prin talentele sale in mai multe ramuri ale vietii.

Dar ce zic eu de grairi multe, caci nici intr-o carte nu e de ajuns sa cuprinzi viata si opera lui Antim Ivireanul. Caci de ar fi sa infatisam numai latura tipografiei si ar fi foarte bogata in tot ce a tiparit el, si a organizat si infiintat aceste tiparnite in tara si in strainatate. Dar in ceea ce priveste viata lui de calugar si de ctitor de manastire, de Ierarh si de Pastor, cat de graitoare ne este?

Dar ce sa spunem despre darul lui oratoric, ce singur ar putea sa-i constituie o glorie si un monument, si care ne da un material elocvent, nu numai de oratorie crestina, dar si un suflu al iubirii sale de oameni, la fel ar fi sa stim multe si sa graim despre omul de cultura si creatorul unei culturi si al unei limbi literare. Dar despre sustinatorul Ortodoxiei, cat e de spus? Dar despre talentele lui multiple de mare artist, ce n-am avea de spus? Ce sa mai spunem, ca chiar martiriul lui, care-i nimbeaza viata cu sfintenie, poate constitui un subiect al unei grairi indelungate. Dar chiar o singura predica si o singura carte de a lui Antim, e un inepuizabil izvor de apa vie, chiar pentru noi cei de astazi...

Cu aceste consideratii cu care nadajduiesc sa-mi fiti ingaduitori, sa coboram acum, cu emotie, cele doua sute cincizeci de trepte ale anilor, care ne apropie de ultimul suflu terestru al inimii pline de iubire si de caldura de oameni, ca aceea a lui Antim Ivireanul. Si asa, impreuna cu totii, sa traim clipele harazite acestei conferinte, cercetand o epoca istorica a Neamului Romanesc si a Bisericii noastre, reinviind in viata noastra, evenimentele mari ale acelei epoci in care se incadreaza pentru vesnicie figura ilustra a Ierarhului Antim Ivireanul.

Caci pentru a intelege mai bine icoana vietii lui, e nevoie sa o incadram in rama mare si bogata a veacului in care a trait. Numai integrandu-o complet in epoca sa, vom putea intelege gloria lui cu aceea a epocii, la care dimpreuna cu alti mari ilustri contemporani, cu toti au avut o epoca ce e a lor, a tuturor, si nu numai a unei singure personalitati, fie ea cat de celebra. Si iarasi, numai cunoscandu-i epoca, il vom intelege si pe el mai bine si-i vom putea vedea meritele si vredniciile lui personale, care apar in judecata istoriei si mai presus de toate a lui Dumnezeu. De la bun inceput, el este un strain, care a fost adus la noi si incadrat in familia Neamului si a Bisericii noastre. Si meritul e prin urmare si al altora care nu numai ca au adus omul de valoare, dar si ca apoi i-au dat toate puterile maxime de dezvoltare cu care sa dinamizeze alaturea de ei sufletul unui Neam si al Crestinatatii Rasaritene.

Si asa avem acea inmanunchere de lumini care au creat, cum pe dreptate s-a si spus: "Culmea cea mai inalta a culturii vechi romanesti in Muntenia” (Nicolae Cartojan).
Constantin Bracoveanu, Domnitorul insusi mai intai, ctitorul si mecena acestei epoci, care a creat o domnie de o "exceptionala stralucire" si apoi Stolnicul Constantin Cantacuzino, o alta lumina de mana intai in ale culturii europene si un diplomat care, oriunde isi indrepta gandul, aducea lumina si stralucire de spirit.

Dupa ei vin fratii Radu si Serban Greceanu, Episcopul Mitrofan al Buzaului, Gheorghe Maiota, Ioan Avramie, Anton Maria del Chiaro, Dosoftei si Hrisant, Patriarhii Ierusalimului, Sevastos Trapezuntul, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, Mitrofan Grigoras si alti multi, de mana a doua, care se intregesc unii cu altii si impreuna cu Antim Ivireanul, creeaza acea ambianta de lumina crescanda, in care unii pentru altii isi erau emuli.

Si, in sfarsit, socot necesar sa redam aceasta oglinda integrala a epocii, pentru ca numai asa vom intelege mai bine pe ilustrul nostru Antim, cum el insusi salta si inalta epoca sa, si, vai, in cele din urma cu totii cad, prin ceea ce este pieritor din noi oamenii, cu epoca lor, pe care o pecetluiesc cu sangele martirajului lor. Iata pentru ce dar, cer ingaduinta sa dam acea lunga respiratie de epoca, in care suflul de viata al lui Antim e flacara sfanta de viata duhovniceasca in puritatea ei creatoare de cultura si de ctitorii, care in veci constituie comoara Bisericii si a Neamului nostru romanesc.

*
Ne aflam catre sfarsitul veacului al XVII-lea si la sfarsitul napraznic al domniei lui Serban Cantacuzino, care prin sufletul sau mare a creat multe fapte marete, dar si un monument nepieritor prin aceea ca el a pus sa se traduca Biblia si apoi sa se si tipareasca integral, pentru prima data in limba romana, Cuvantul lui Dumnezeu. E ceea ce ii si poarta numele de "Biblia lui Serban Cantacuzino” din anul 1688.

Dupa sfarsitul sau neasteptat in acel moment, s-a pus problema cine sa-i fie urmas. Sotia raposatului ar fi voit pe fiul sau Gheorghe, dar boierii nu au voit, fiind minor si fiind vorba de o indelungata regenta, care, oricum, nu ar fi fost capabila sa faca fata evenimentelor. Atunci, tot Sfatul Tarii, intr-un glas, a socotit sa fie ales vrednicul fiu al Neamului de atuncea, Constantin din Brancoveni, ruda cu Cantacuzinii si deci si cu raposatul domnitor.

Si asa cu totii cei ce constituiau fruntea Neamului s-au dus la el sa-l pofteasca "sa le fie lor Domn", dar spre surprinderea lor, el le-a raspuns ca nu primeste, caci: „Eu mi-s Domn la mine in casa si in familia mea". Insa toti cei veniti nu s-au lasat, stiindu-i meritele, caci ne spun cronicile, ca "L-au impins la domnie si l-au dus la Mitropolie si l-au suit, impins de ei, pe tronul incoronarii". Poate ca, fara sa-si dea seama, Brancoveanu Constantin cauta sa evite sfarsitul sau martiric ce avea sa-i incununeze domnia.

Oricum, din clipa in care a urcat treptele Tronului, cu un avant ce-l banuisera alegatorii, el mereu s-a urcat pe treptele inalte ale valorilor istorice catre care atragea cu el un Neam intreg. Dar pentru a avea o epoca de lumina si de cultura vrednica de mandria unui popor, el, mai intai, a cautat sa creeze un climat prielnic, de pace si liniste biblica pentru Tara sa, in care toate spiritele unui intreg popor sa poata avea atmosfera tihnei si belsugul tuturor resurselor materiale, care sa fie consacrate culturii si civilizatiei Neamului.

Si cu dibacia lui de iscusit conducator, a ajuns, miluit fiind de Dumnezeu, sa dea Neamului sau o pace in tot timpul domniei sale de un sfert de veac si mai bine, asa precum si regele Solomon o daduse neamului sau, la vremea sa. Si nu a fost aceasta un lucru usor, cand stim ca trei mari puteri isi disputau tutela asupra noastra, fiecare din ele si toate la un loc fiind exclusiviste si in chip arbitrar bateau la granitele Neamului romanesc. Petru cel Mare ravnea sa elibereze Balcanii de sub stapanirea paganului, Austriecii biruitori la Seghedin si in alte parti, prin pacea de la Carlovat, supusesera Ardealul, iar Turcii, enervati, erau pretutindenea foarte banuitori si razbunatori. Si totusi, Brancoveanu "aparandu-si saracia si nevoia" a scutit de macel Neamul sau si i-a dat pacea.

Si la ea apoi a cautat sa-i dea lumina si cultura, creand o epoca de cultura si de civilizatie, care poarta pecetea sufletului sau creator in literatura, in arhitectura, in pictura si in alte ramuri, care poarta prin veacuri, pecetea gloriei sale. Dar pentru realizarea acestor ganduri creatoare, Constantin Brancoveanu avea nevoie de oameni mari, care, alaturea de el, sa-i infaptuiasca gandul... Si cu totii stim ca atunci cand a aparut Napoleon, deodata cu el, au aparut si maresali de mana intai. Tot asa, cu un veac mai inainte, putem spune, cand a aparut Constantin Brancoveanu, au aparut si oameni de valoare, ca si la curtea Regelui Soare, pe unii aducandu-i langa el, deja formati, ca pe Stolnicul Constantin Cantacuzino, ori pe Patriarhii Dositei si Hrisant, ai Ierusalimului, sau pe Radu si Serban Greceanu, ori pe Kimenitul, sau pe Gheorghe Maiota si pe Ioan Avramios, iar pe altii i-a adus si i-a creat el pentru noile lui planuri de luminare a Neamului, si, printre acestia, cel dintai este acel ce avea sa fie Antim Ivireanul.

E meritul lui Constantin Brancoveanu ca l-a descoperit la Constantinopol, pe acela care scanteia de daruri, sub lanturile robiei otomane. Darnicia sa domneasca il rascumpara si-l aduce in Tara Romaneasca, sa-i fie mai intai tipograf si, prin urmare, candela purtatoare de lumina pentru Biserica si sufletul poporului sau. Slobod si urcat de chemarea domneasca in careta unui voievod, tanarul Andrei porneste spre Tara Romaneasca, departandu-se si mai mult de Georgia de astazi, sau Iviria cum se numea atunci, iar inceputurile de viata ale lui ramaneau in ceata anilor, despre care nici el nu ne-a spus si nici altii, nici despre ziua si data nasterii, ci doar numele parintilor, pe numele cel vesnic de Botez, Ion si Maria, pe care ii avea in sufletul si trupul sau si in pomenirile ce le va lasa si la ctitoria sa.

Ce ganduri il vor fi framantat pe acest tanar care, ca un strain, pasea pragul casei unui Neam nou pentru el, nu ne e dat noua a sti, dar el venea adus de Voda pentru a fi lampadofor, si pentru care i se si incredinta Tipografia Domneasca de la Mitropolia din Bucuresti, in anul 1688. Logodirea sa insa trebuia sa o faca si a facut-o cu un Neam intreg, a carui limba, din dragoste, a si invatat-o cu tot focul dragostei sale, pentru a-i putea exprima gandul si sentimentele sale de vesnica legatura. Cununia sa cea mare insa o facu cu Dumnezeu, calugarindu-se, pentru a ajunge sa fie ca un inger al intregului Neam Romanesc si Crestinesc de pretutindeni. Si asa, un nou nume-si dobandi in calugarie, pe acela de Antim, din Andrei, daruindu-se tuturor cu toata dragostea si durerile care nu erau numai ale lui, ci ceva mai mult, ale lui Dumnezeu, in numele Caruia venea.

In cei patru ani si ceva de zile, cat a fost la Tipografia Domneasca din Bucuresti, nu numai ca o organizeaza, marindu-i sectiile de limbi straine, dar si pe cea romaneasca, toarna litere, graveaza chenare, pregateste ucenici si tipareste: „Cele saizeci si sase de capitole indemnatoare catre fiul sau Leon, ale imparatului Vasile Macedoneanul", in greceste, de asemenea, "Slujba Sfintei Parascheva si a lui Grigore Decapolitul", "Sfanta Evanghelie", elineste si romaneste, cu o coperta nespus de frumos impodobita, de el desenata si gravata, apoi "Psaltirea", "acum intai tiparita pe limba romaneasca".

Chemarea sa calugareasca, insa, suspina dupa "sotia sa pustia", de aceea cere, cum numai el stie sa ceara, sa i se dea voie sa se retraga din vuietul lumii, la o manastire in afara de Capitala. Si Domnitorul cu Mitropolitul, convin sa-i dea voie la o manastire in afara de Bucuresti, la "lacul zapezilor", la Snagov, pe care nu numai padurile o despart de lume, dar si apa, ea fiind intr-un ostrov. Si acolo, incepand din anul 1694, infiinteaza o tipografie nu numai cu sectie romaneasca si alta greceasca, dar si cu una arabeasca. Si el, cel indemnat de chipul ingeresc din el la privegheri, mereu incins cu curmeiul, se apleaca studiind cu amanuntul asupra gramaticilor eline, arabe, romane si slavone, tiparind chiar si o gramatica slavona, apoi asupra tomurilor Bibliei in diferite limbi si a Sfintelor Liturghii, facand sa apara pentru prima data pe solul romanesc "Trei Sfinte Liturghii”, tiparite pentru intaia oara greceste si arabeste".

Apoi "Antologhion, Evanghelie, Carte cu dogmatice intrebari, Marturisirea Ortodoxa, Invataturi Crestinesti, Floarea Darurilor", carte foarte frumoasa si de folos, din greaca pe romana, in care sunt oglindite virtutile si opusul lor viciile, de pilda pentru pace si pacatul maniei, bucuria si intristarea, etc. "Psaltire, Proschinitarul” si altele. Nu este lasat insa mult timp la Snagov, caci in anul 1701, din nou este adus la Bucuresti, cu porunca de "ascultare", pentru a fi mai la indemana la tiparituri si sfaturi de taina, ca unul ce se dovedi un parinte duhovnicesc cu multa intelepciune inzestrat. Si aceasta se vede ca e calauz printilor brancoveni, tiparindu-le predici rostite de ei, apoi un Nou Testament, Invataturi Dogmatice, Ceaslov slavo-roman, si alte carti de slujbe.

Toata aceasta stradanie de zi si de noapte, Antim o desfasura ca o harnica albina, ce turna mereu dulceata gandurilor sfinte in fagurele tiparelor. Si ca un calugar luminat, facea aceasta cu toata dragostea de a lumina si de a ajuta toata suflarea romaneasca, greceasca si arabeasca, daca se poate... Si pe aceasta ajutorare, pe care cauta el sa o faca din iubire de oameni, o marturiseste el in prefata Eortologhionului, tiparit la Snagov: "Deci eu, fiindca nu am alta putere spre ajutorul aproapelui decat ocupatiunea tipografiei nu am lipsit si nu voi lipsi niciodata sa folosesc dupa putinta mea pe fratii intru Hristos ai mei, tiparind deosebite carti de suflet folositoare si mantuitoare... Caci fiecare - om - trebuie sa ajute dupa putinta lui si dupa capacitatea lui".

Iar mai tarziu, cand infiinteaza si alte tipografii, in alte locuri, lasa blestem asupra acelui tipograf, care nu-si va lasa macar un ucenic in ale tipografiei. Cu astfel de calitati si trudiri in ale iubirii de oameni fiind inzestrat, pentru Antim, nu el, ci altii se vor ingriji sa-i deschida treptele cele inalte ale vietii, pentru a fi de folos Neamului si Bisericii. Si iata ca, in anul 1705, intamplandu-se o defectiune la Episcopia Ramnicului, in mai multe privinte, dar indeosebi aceea ca titularul de acolo, Ilarion, avea inclinari catolice, Tara si Biserica l-a inlaturat, si in locu-i primejduit, cu totii au aflat vrednic pe smeritul Antim, care, precum o marturiseste el: "La Episcopia Ramnicului pui martor pe Dumnezeu care cunoaste ascunzisurile inimii ca nici in visul meu nu mi-am inchipuit sa ma fac Arhiereu, cunoscandu-ma pe mine mai pacatos si mai nevrednic decat toti oamenii pamantului. Iar de vreme ce, Dumnezeu, Cel ce toate le oranduieste spre mai bine, asa a vrut, sa ridice, din pamant sarac si din gunoi sa inalte... Ce puteam eu face?"

Si aici, de cum a ajuns Episcop, cel dintai lucru pe care-l face, infiinteaza o tipografie, in care tipareste cea dintai lucrare: Tomul Bucuriei, o culegere din cei mai de seama polemisti ortodocsi, in lupta cu catolicii, contra primatului papal si altele contra latinilor care invadasera Ardealul si amenintau cu revarsarea lor si peste munti. Apoi tipareste Antologhioane, Taina Pocaintei, Evanghelia, Carti de Slujba, Evhologhionul, adica Molitfelnicul (1706) si alte cuvantari la sfinti. Aici a innoit Paraclisul de la Episcopie, a restaurat pe cel de la Hurez si din alte parti – unii socot ca el insusi ar fi pictat si pe cel de la Episcopie.

Mult timp nu a stat nici aici, caci in 28 Ianuarie 1708, murind batranul Mitropolit al Ungrovlahiei, Teodosie, dupa patruzeci de ani de pastorire, lasa prin testament, cu rugare a ultimei sale dorinte, ca sa-i fie urmas Antim Ivireanul, Episcopul Ramnicului. Si cei doi Patriarhi ai Orientului care au luat parte la slujba pogribaniei, intr-un glas cu obsteasca adunare cu acest glas al raposatului Mitropolit au ales pe Antim, si Voda Brancoveanu l-a intarit in aceasta inalta treapta, la conducerea de Pastor suprem al unui intreg Neam si al Bisericii, si el si cu totii aveau bune nadejdi ca Pastoria lui va lumina nu numai Tara Romaneasca, dar si Moldova si Ardealul, ba inca si pe crestinii din departatul Orient.

Caci de pe inaltimile acestui Tron, ca si Voda de pe celalalt Tron, vedeau departe cum negurile se intindeau la obiditul suflet omenesc de sub stapanirea paganului.
E drept ca Antim Ivireanul, precum el insusi o spune: "Eram odihnit cu atata si-mi ajungeau din destul necazurile ce petreceam acolo", si "Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugaciuni".

Dar Dumnezeu din Ceruri si Tara i-au dat-o. Aici, cum a ajuns, "am pus osteneli peste osteneli intru toate si am trudit din zi in noapte sa inmultesc talantul Domnului, ca sa nu ma numar in randul lenesii sluji..." Si cea dintai grija a fost de-a avea bune tipografii utilate in Tara si pe cea de la Targoviste unde tipareste vestita carte „Panoplia Dogmatica", Proschinitarul, Carti de Slujbe, Octoih, Psalmii si tot felul de invataturi bisericesti si crestinesti. Si acum, cu sloboda sa voie si a Domnitorului, tipareste "Dumnezeiestile si Sfintele Liturghii” (1713), acum intai tiparita pe romaneste, in intregime, pe care inaintasul sau Teodosie "nici n-a cutezat si nici n-a vrut".

La acestea se adauga Ceasloave, Catavasiere, si alte carti de slujbe. Ceea ce tinem sa remarcam, e ca pentru prima data, in limba romaneasca, Antim Ivireanul a dat, in Tara Romaneasca, Sfanta Liturghie, caci in Moldova o daduse ceva mai inainte Dosoftei. Si asa cartea harurilor supreme, precum si Molitfelnicul, Antim a cutezat si le-a dat ca sa lumineze cu ele Neamul Romanesc, el un strain, el sclavul, zagaduieste slavismul si inalta in cinste limba romaneasca.

Si, spre bucuria noastra, el fiind un cunoscator al limbii poporului, limba cea vie, nu e incarcata nici de arhaisme, nici de slavisme, nici de latinisme, nici de grecisme, el strainul ne-a dat cea mai curata limba romaneasca, cel mai stralucitor colier al limbii noastre romanesti. Si pana astazi, daca avem in Biblie, in Cartile de Slujba si in cele de literatura, ori de amintiri, o limba romaneasca curata si aleasa, este pentru ca o avem din cea a lui Antim, precum o recunoaste si o marturiseste si Mihail Sadoveanu, ca "Antim Ivireanul a ajuns sa vorbeasca si sa scrie o limba, poate cea mai frumoasa dintre a tuturor carturarilor epocii".

Grija sa de a raspandi lumina gandului prin tiparituri, o are si pentru Ardeal si aceasta se vede din corespondenta sa cu Brasovenii, iar la Balgrad (Alba Iulia) trimite pe ucenicul sau iubit, pe Mihail Istvanovici, un ardelean, ucenic de-al lui, care le tipareste Bucoavna cu rugaciunile si Crezul ortodox, precum si Chriacodromionul. Iar in indepartatul Orient, trimite tiparnita sa araba de la Snagov, tocmai la Alep, unde se tiparesc carti si cu grija lui.

De asemenea si pentru Elini, el se ingrijeste, fiind rugat sa aiba o tipografie si crestinii din Constantinopol. Pretutindenea este ajutat de munificenta darnica a Voievodului Brancoveanu Constantin, care cauta sa raspandeasca lumina cartii peste tot, asa incat "spranceana Apusului sa nu se mai inalte” si sa se socoata numai ea raspanditoare de lumina la toate popoarele, caci si Neamul Romanesc, prin acesti ilustri inaintasi, au facut ca Tara noastra sa fie vatra de lumina pentru toate popoarele ce nu aveau nici tiparnite si nici carti. Bratul de lumina al Brancoveanului si fruntea mereu plina de sudoare si de grija a lui Antim Ivireanul, au facut sa fie lumina nu numai pentru poporul sau, ci si pentru multe alte popoare si neamuri.

*
Dar grija Pastorului duhovnicesc al Tarii, nu e numai aceea de a avea tipografii pretutindeni si de a tipari carti de mare valoare si cat mai multe, ci e si aceea de a grai poporului prin viu grai, de a aprinde pe aria sufleteasca a Neamului acele flacari ale spiritului, revarsand in camara gandurilor fiecarui credincios lumina evanghelica plina de umanitate.

Si el, ca un suprem Arhiereu al lui Hristos Domnul, slujitor al Altarului Divin, isi dadea seama ca in grija lui sunt dati sufleteste toti, si Voda cu familia lui, si sfatul Divanului, si invatati si neinvatati, si mari si mici, pana la "copilul de tata", cum spunea el. "De n-ati stiut pana acuma si de n-a fost nimenea sa va invete, iata ca de acuma veti sti ca am treaba cu toti oamenii cati sunt in Tara Romaneasca, de la mic pana la mare si pana la un copil de tata, afara de pagani si de cei ce nu sunt de o lege cu noi. Caci in seama mea v-a dat Stapanul Hristos, sa va pasc sufleteste, ca pe niste oi cuvantatoare si de gatul meu spanzura sufletele voastre si de la mine va sa va ceara pe toti, iar nu de la altii, pana cand voi fi pastor..."

De aceea si lui Voda ii spune raspicat cuvantul lui Dumnezeu, de care si el trebuie sa asculte, si Divanitilor le cere sa fie sinceri in trairea crestineasca, de pilda atuncea cand, in saptamana Postului Mare, au obiceiul bun ca-si cer iertare unii altora. Dar le spune el: "Obiceiul e bun si frumos la vedere si rau la pricepere, caci nici iertaciunea ce cereti de la stapan nu este curata, nici aceea ce luati unul de la altul, ca este plina de pizma si zavistie si plina de rautate, ca nu este cu gand curat..." Si indatoririle Arhiereilor le arata, si preotilor le spune povata sfanta: "Pastorului i se cuvine sa aiba trei lucruri: una credinta curata, a doua intelepciunea intreaga si a treia sa aiba toiag in mana. Cu credinta cea curata sa caute sa-si pofteasca pururea binele si folosul oilor lui, nu numai al celor sanatoase si zdravene, ci si al celor bolnave si zdruncinate, cu intelepciunea sa pastoreasca pe oameni dand invataturi fiecaruia dupa varsta si randuiala lui..., caci nu se pot vindeca toti cu un fel de doctorii, nici cu un fel de invatatura..., unii intr-un fel, altii in altul..., iar cu toiagul ce-l tine in mana sa pedepseasca atat pe oi cat si pe lupii si pe fiarele cele salbatice ce vin asupra oilor..., iar de este vreuna - oaie -bolnava, leaga-o si taie-i carnea cea putreda si sa-i pui crezuta doctorie..."

Iar cand se ocupa de aspectul social, aici marele predicator Antim, cu biciul de profet, nu cruta pe nimeni, oricat ar fi de mare. Pe Turci ii numeste "lupi" si "vrajmasii cei vazuti si nevazuti", spunandu-le alor sai "ca eu sunt ca sa va fiu de mangaiere la scarbele robiei cei vavilonesti. Caci toti suntem in scarbe, toti suspinam sub jugul greu al nevoiei.” El cauta sa constituie familia cea adevarat crestina, cu ai lui, "cinstea nu se cuvine numai celor mari si bogati..., si vrednici de acestea sunt si cei mici si smeriti, ca macar ca cei mari stralucesc cu hainele cele de mult pret, si cei mici nici nu au cu ce sa-si acopere trupul..., macar ca cei mari cu sila si cu sudalmile rasplatesc, iar cei mici au sprijinitori in cer pe cei ce-i olradesc."

Condamna rautatea, necinstea si e plin de maretie sufleteasca atunci cand, indemnand la mila, ilustreaza intr-un tablou nemuritor mila Sfantului Nicolae, fata de cel lipsit: "Apoi... dupa ce au ascuns soarele, toate razele lui si s-a stins de tot lumina zilei, intru intunericul noptii, si cand cerul de osteneala a inchis spre somn toti ochii lui, atat cat nici luna nu priveghea, nici stelele din cele mici nu-si aveau deschise tamplele lor de argint, atuncea... alearga cu mare graba la acea saraca casa". In alte predici, el arata jaful boierilor de atunci, infiereaza pe cei ce oropsesc parintii si necinstesc batranii.

Precum se vede, el nu se pierde intr-o teologie subtila si greoaie, ci elementul de viata il aduce la suprafata ca sa framante cu gandurile divine o lume, sa prefaca sufletele oamenilor, sa le uneasca in fratie, in cinste, in demnitate, ca iubirea si fratietatea sa fie pe pamant. La om pretuieste in primul rand sufletul pe care el cauta sa-l puna in valoare: "Unde ti-ai pus, pacatosule, sufletul..., partea cea mai aleasa... L-ai lasat sa-l piarda pacatul, pentru care plange Biserica... dreptii… ingerii... si tu nu versi o lacrima".

Am insistat in chip firesc asupra aspectului social al predicii lui Antim Ivireanul, pentru a se vedea sufletul lui de pastor si de om, pentru fratele lui intru omenie. Regret ca timpul nu-mi permite sa graiesc mai mult si de celelalte aspecte ale Ortodoxiei lui, ale substantei grairilor lui, care e asemanatoare cu acele ale Sfintilor Parinti din epoca clasica a Crestinismului. Si nu pot sa arat pe larg nici problema originalitatii predicii lui, care a fost atat de mult discutata, dar inca nerezolvata.

Din toate se poate vedea duhul bun de misionar, care cauta ca pe toti sa-i mantuiasca, nu numai pe cei ce vin si asculta predicile lui, ci si pe acei ce din binecuvantate pricini nu au putut veni sa-i auda cuvantul. De aceea, printr-o pilda clasica, ce el a folosit-o, ii indeamna pe cei de fata sa faca si ei ceea ce face ariciul cand se duce la butucul viei, sa manance struguri. El dupa ce se satura pe sine "scutura vita de cad broboanele jos si se tavaleste pe dansele de se infig broboanele in ghimpii lui si le duce puilor". Asa cum e bine sa duca si oamenii semenilor lor invataturile de care acestia nu au avut parte.

Lucru ce mereu l-a facut preotimea noastra, din clipa in care s-au publicat pentru prima oara Didahiile lui Antim, ducandu invatatura lui intreg Neamului Romanesc, ca pe cele mai bune cuvantari pe care le avem pana astazi, de la un Pastor duhovnicesc al Bisericii noastre. O alta vatra duhovniceasca pururea flacarand prin veacuri, pe care a lasat-o Antim Ivireanul Neamului nostru Romanesc, este "Manastirea Tuturor Sfintilor" din Bucuresti. Ctitoria aceasta a inceput s-o urzeasca in urma unei vedenii, pe care, spune el, ca a avut-o in noaptea de 4-5 Februarie, cand se praznuieste Sfanta Mucenita Agata. Ce vedenie a avut, nu ne-o spune, dar noi vedem aievea tot ceea ce a facut din toata truda agonisita de el, cu sudoarea fruntii.

Planul este al sau in ce priveste arhitectura, si pana astazi se pastreaza Biserica si chiliile din jur - frumusetea chenarului usii in piatra si usa de la intrare sculptata de el.
Caci el insusi era un talentat sculptor, brodeur si pictor. Dar ceea ce vadeste sufletul sau de atunci si de totdeauna, este Asezamantul in scris pe care l-a lasat el insusi, pentru acest asezamant, in 32 de capitole, si in care se arata toata fiinta lui pe care o lasa lucratoare prin veacuri. E testamentul sufletului sau mare, pe care l-a voit sa se perpetueze cat va fi Neamul nostru. Inzestreaza aceasta manastire cu doua tipografii, una greceasca si alta romaneasca, si oranduieste ca din venitul ce-l lasa el si-l vor aduce si tipografiile in fiecare an, sa se intretina la invatatura trei copii saraci, sa fie imbracati cei goi, sa se faca zestre pentru maritatul unei fete, sa fie gazduiti si hraniti strainii, sa fie cercetati saptamanal bolnavii din spitale si sa li se duca mangaiere si daruri, sa fie cercetati cei din inchisori si sa li se duca mangaiere si daruri.

Se arata pe larg sa se plateasca simbriile slugilor si petrecania lor, ca toti sa fie miluiti. "Nici un lucru, zicea el, nu este atat de bine primit inaintea lui Dumnezeu ca facerea de bine ce se face la saraci. Domnul Hristos face mosteni ai imparatiei Sale pe cei ce au facut faceri de bine in aceasta lume, adica pe cei ce au miluit pe saraci, au saturat pe cei flamanzi, au adapat pe cei insetati, au imbracat pe cei goi, au mangaiat pe cei streini si au cautat pe cei bolnavi si inchisi..." Iata testamentul nemuritor al lui Antim Ivireanul, care e duh din duhul Evangheliei, e iubire din iubirea lui Dumnezeu pentru oameni.

Si acuma, sa-mi ingaduiti sa fac si eu o marturisire, sub patrahirul cel ceresc al Parintelui Antim. Prin veacuri am fost primit si eu sa-i fiu staret la Manastirea lui. Am fost un strain si sarac si eu locului, la fel ca si el. Am gasit Manastirea saraca la fel ca si Divinul ei Stapan din ceruri. Dar cu toata dragostea, am cautat sa vindec ranile ruinarii acestei Manastiri, sa-i reinviez testamentul sau. Cu ce? Desigur, cu binecuvantarea Ctitorului, care mi-a dat-o.

Vreme de patru ani, intre 1944-1948, dupa cel mai crunt si nedrept razboi, dupa saracie si rani in suflet, fara sa cer un ban de la nimeni, cu un imprumut de o suta de milioane de la CEC, dupa ce am lucrat patru ani de zile, zi si noapte, am refacut manastirea si am achitat iarasi, printr-o danie, cei o suta de milioane, cu cinci mii de lei.
Am inzestrat Manastirea cu biblioteca mare, trapeza, am zidit un cuptor pentru ceramica si, an de an, dadeam premii de zeci de milioane intru promovarea artelor, fie de pictura, ori muzica, am organizat conferinte pentru public, duminicale, aveam conferinte cu scriitori, pentru crearea unei edituri, i-am infiintat o librarie centrala, ajutam pe copiii saraci si zestre am dat fetelor sarace si am miluit pe saraci, cu nimic de la Manastire, ca nu avea, cu nimic de la Patriarhie, ci din ceea ce mila si binecuvantarea de peste veacuri o trimitea Parintele Antim Ivireanul, Ctitorul ei nemuritor.

Dar sa revenim la subiect. Ca Pastor suprem sufletesc al Neamului Romanesc, el permanent si-a avut si un crez politic, de salvare a Crestinilor de sub jugul pagan al Otomanilor. Pentru aceasta, el permanent a cautat sa incline politica Neamului spre Tarul Rusiei, Petru cel Mare, care-si marturisea dorinta de a elibera popoarele crestine din Balcani, deocamdata de sub suzeranitatea Turcilor. Si pentru aceasta, el era mai hotarat si mai categoric decat Domnitorul Constantin Brancoveanu. Pentru aceasta orientare politica era si Stolnicul Constantin Cantacuzino. Si unul si altul n-au fost straini de trimiterea Stolnicului Toma Cantacuzino din tabara de la Urziceni, la Iasi, in oastea lui Petru cel Mare si a lui Dimitrie Cantemir.

E drept ca in acea lupta, de la Stanilesti, n-a avut izbanda Petru cel Mare si a atras caderea lui Dimitrie Cantemir, iar politica de dibacie a lui Constantin Brancoveanu a fost mai diplomata. Pentru aceasta a avut de tras consecinte Mitropolitul Antim, caruia i s-a cerut demisia, dar in urma celor doua scrisori, ce au ramas celebre, adresate Domnitorului, si-a recapatat linistea si si-a pastrat Demnitatea lui de Mitropolit. Prin aceasta inca s-a aratat prudenta lui Voda Brancoveanu, de a sti Turcii, care erau iritati, ca s-a cerut socoteala partidei contrare din Tara, dar prin judecata publica a absolvit si a pastrat pe cei ce erau Ctitori de Tara alaturea cu el. Dar spre pierderea tuturor, duhul zavistiei odata patruns in sufletul oamenilor s-a pastrat.

Marele istoric Nicolae Iorga, bazat pe Cronica Anonima, a Grecenilor, sustine ca n-a fost strain de aceasta nici Mitropolitul, adica de mazilirea lui Constantin Brancoveanu, la care, indeosebi, din umbra ar fi contribuit si Stolnicul Constantin Cantacuzino. E o umbra care totdeauna umbreste pe marile personalitati. Ce s-a mai intamplat apoi, o stim cu totii cu durere sufleteasca. In Saptamana Sfintelor Patimi, imbrohorul Sultanului vine la Bucuresti, demite pe Brancoveanu, in Vinerea Sfintelor Patimi, il incarca cu toata familia si-l duce la judecata, la Istanbul, iar in locu-i pune Domn pe fiul Stolnicului Constantin Cantacuzino, pe Stefan.

Nu e cazul sa intram in amanuntele judecatii si ale martirajului. In ziua de Sfanta Maria, la 15 August 1714, Domnitorul Constantin Brancoveanu cu cei patru fii ai lui si Ienache Vacarescu, sunt ucisi de iataganul paganului Sultan. Si scrie Nichifor Grigoras, in cronica sa, ca in aceeasi zi, sotia Domnitorului uzurpator, Stefan Cantacuzino (1714-1715), Doamna Pauna, innebuneste in fata multimilor, la hramul Manastirii Dintr-un Lemn. Peste noua luni, sotul ei Stefan Cantacuzino este detronat, dus si el la Constantinopol cu tatal sau Stolnicul Constantin Cantacuzino, unde amandoi sunt ucisi prin spanzurare. Mama lui Stefan Cantacuzino, sotia Stolnicului Constantin Cantacuzino, ajunse sa cerseasca un caus de faina ca sa-si astampere foamea (Del Chiaro 34). Iar nora ei, Doamna Pauna, sotia fostului Domnitor, pribegeste prin lume si nu-si gaseste adapost decat la Petersburg, unde si muri (Vezi: Radu Albala, Antim Ivireanul si vremea lui, 1962, pag. 177-178).

Dupa moartea martirica a lui Constantin Brancoveanu, Mitropolitul Antim si-a continuat activitatea-i laborioasa si sub scurta domnie a lui Stefan Cantacuzino, tiparind in greceste cartea de "Sfatuiri crestine politice catre Prea Credinciosul Domn Stefan Cantacuzino" (1715), cu multe maxime pentru Domn, ca aceasta: „In trei lucruri se cunoaste de toti guvernarea buna, dupa filosofi: daca se gaseste in piata paine indeajuns, dreptatea vazuta in tot locul, daca neteama se afla pretutindenea in localitate ca sa poata oamenii umbla pretutindenea fara frica si oboseala".

Apoi isi desavarseste Ctitoria Antimului, tiparind si acolo carti, ca "Istoria Sfanta" (1716). Norii grei insa se apropiau si de el, ii presimtea si chiar ii vedea. Cu inceputul domniei lui Neculai Mavrocordat, care venea sa intemeieze domnia fanariota, o scrie el, Antim, catre Hrisant, Patriarhul Ierusalimului "necontenitele banuieli si trimiterea nesigura, am fost siliti sa tacem fara voie atata timp..., ca sa nu dam pricina celor rai sa iscodeasca si sa-si misce limba impotriva noastra" (Hurmuzachi-Iorga, Documente XIV, 3, pag. 122, Nr. LXXVIII). O atmosfera sumbra si bolnavicioasa tacea inainte de furtuna ce avea sa izbucneasca si impotriva Mitropolitului Antim, singurul stalp din cei ce ridicasera o epoca nemuritoare in istoria culturii romanesti.

Fiul lui Serban Cantacuzino, Gheorghe, acum in puterea varstei, se alipi puterii habsburgice si sta in Ardeal, gata oricand a veni sa-si ia domnia tatalui sau. Boierii nemultumiti de Neculai Mavrocordat si de intarirea puterii turcesti la noi, inclinau spre cel ce era de al lor si adesea lansau zvonuri ca a intrat chiar in Tara Gheorghe Cantacuzino, cu putere austriaca, pe la Caineni. Neculai Mavrocordat, surprins nepregatit, fuge din Bucuresti spre Giurgiu, si in cale, la satul Odaia, are o discutie aprinsa cu Mitropolitul, care se afla prin Eparhie, in vizita canonica. El pofteste pe Mitropolit sa-l urmeze, dar Antim ii spune ca locul lui, ca Pastor, e acolo unde ii este turma.

Informat de Avramios ca Austriecii au si intrat in Tara, Mitropolitul Antim se intoarce la Bucuresti si Neculai Mavrocordat fuge la Giurgiu. Zvonul se dovedi neintemeiat, caci Austriecii nu venisera si Neculai Mavrocordat se intoarce cu putere turceasca la Bucuresti, cu ganduri salbatice de razbunare. Pe Petrasco Brezoianu il ucide si la fel pe boierii Dudesti, Campineni si pe altii, pe Ion Avramios si pe altii ii arunca in inchisoare. Lumea bucuresteana ingrozita fuge in Muntii Buzaului. Si era toamna tarziu, si foamea si frigul si ciuma pe multi au ucis.

Din prima zi a intoarcerii lui Mavrocordat, Mitropolitul Antim e adus cu radvanul la Palat, dar nu ca sa fie primit de Voda, ci cum s-a dat jos din trasura, gealatii turci l-au imbrancit in pivnitele temnitei palatului, unde a fost batjocorit, lovit, judecat si venindu-i si caterisirea de la Constantinopol, i se ia potcapul si i se pune pe cap o scufie rosie si e trimis in exil, tocmai la Muntele Sinai.

Escorta turceasca pe care o conducea omul lui Voda, boierul Calafetescu, primi consemnul sa-i faca sfarsitul pe cale, dar nu in hotarele Tarii. Si... pe cand ajunge acest trist convoi in Bulgaria, pe malul raului Tungia, un afluent al fluviului Marita, savarsesc "fioroasa macelarire” asupra Mitropolitului Antim, "care puse toata Valahia intr-o groaznica consternare" (Del Chiaro). Astfel se incheie una din cele mai glorioase epoci de cultura a trecutului, cu martirajul si al lui Antim Ivireanul, la fel ca si al lui Constantin Brancoveanu, ca si al Stolnicului Constantin Cantacuzino. Cu totii, in viata, au avut o singura teama, dupa cum le-a spus Hristos, de a se teme nu de cei ce ucid trupul, ci de cei ce le-ar ucide si sufletul.

Si ei, cu totii, si-au pastrat sufletul neintinati si inexpugnabil. De aceea, ceea ce le-a cazut a fost numai ceea ce este pieritor in om, dar sufletele si le-au pastrat vii si neintinate, nimbate de sfintenie, incununate de Dumnezeu si iubite pururea nu numai de poporul roman din toate veacurile, ci si de alte popoare, acolo unde ei au trimis lumina din lumina lor, iubire din iubirea lor. Si asa, la Bucuresti, la Snagov, la Ramnic, in Moldova si in Ardeal, in Georgia si la Antiohia, la Alep si la Constantinopol, el mereu este prezent, prin Didahiile lui, prin carti, prin opere de arta nepieritoare. Iar ceea ce a ramas din ei e ceea ce este vesnic si chiar martirajul le-a dat cununi si in ceruri. Iar pe pamant, precum spune scriitorul Ion Ghica, si acum clopotul cel mare al Antimului bate a jale pentru ctitorul Manastirii, Mitropolitul Antim Ivireanul.

Epilog

Am tinut aceasta conferinta in vremuri grele, de dictatura ateista, la 15 Septembrie 1966, in cadrul conferintelor protopopesti din Arhiepiscopia Clujului, Vadului si Feleacului, pe cand eram din voia lui Dumnezeu preot-paroh in satul istoric Bobalna.

La 21 Iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, a canonizat, printre alti Sfinti ai Neamului nostru, si pe Sfantul Ierarh Antim Ivireanul, a carui praznuire se face in fiecare an, in ziua de 27 Septembrie.

Sfanta lui viata si lucrare duhovniceasca, pe care in mare parte am prezentat-o si noi mai sus, a fost sintetizata, imnografic, in Troparul Sfantului Ierarh Antim, ce se canta pe glasul al treilea, in Manastirea Antim, la toate sfintele slujbe, precum si in toate bisericile ortodoxe romanesti de pretutindeni, in ziua praznuirii lui, dupa cum urmeaza:
"Sfinte Parinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai randuit pastori si invatatori turmei tale si cu intelepciune dumnezeiasca ai revarsat raurile sfintelor tale cuvinte. Viata ti-ai pus-o pentru pastoritii tai si cununa muceniciei ai dobandit de la Hristos Dumnezeu. Pe Acesta roaga-L, Sfinte Parinte Ierarhe Antim, sa daruiasca pace si mare mila celor ce savarsesc sfanta pomenirea ta”.

La chemarea duhovniceasca a Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist al Romaniei, mi-a fost dat sa iau parte, alaturi si de Sanctitatea Sa, Elias, Patriarhul Catolicos al Georgiei, la inaltatoarele slujbe de la Manastirea Antim, care au avut loc Vineri, 27 Septembrie 1996, si pe care le-am descris in articolul "Reinvieri Spirituale" din Calendarul "Credinta" pe anul 1977, si pe care l-am inclus si in aceasta carte.

Prinosului nostru duhovnicesc inchinat Sfantului Ierarh Martir Antim Ivireanul, ii adaugam si unul poetic. In anul 1966, cand evocam viata si opera marelui Mitropolit, cu prilejul comemorarii unui sfert de mileniu de la savarsirea din aceasta viata, in acelasi timp si Dl. George Alexe, binecunoscut cititorilor nostri (n.red: cunoscut teolog si scriitor roman din S.U.A.), ii inchina aceste versuri, intitulate: "Cu didahia daltei", Mitropolitului Antim Ivireanul, la 250 de ani de la moartea sa, pe care ne ingaduim sa le reproducem din volumul "Tarmul dinspre cer", (Washington, Moonfall Press, 1991):

Ca pietrele columnei sa vorbeasca,
Cu didahia daltei le-ai cioplit,
Suind spre ceruri slava romaneasca
Si dorul ce te-a ars si te-a jertfit.

Caci viata ta se scurse prin asprele vecii
Si-n matca ei de taine visai meniri aprinse,
De ganduri sfintitoare turnate-n omilii,
Pe care alte veacuri nu le putu cuprinse.

As vrea cu tine viata sa-mi imbun,
Ca aspra didahie prin vremuri sa n-o pierd,
Ci stapanit de vraja-i clipa sa-mi dezmierd
Si preturi noi s-adaug timpului strabun.

Sursa:

Pr. Dr. Vasile Vasilache – fragment din volumul „Reinvieri spirituale”, aparut la New York in anul 1997

(Conferinta tinuta de Pr. Vasile Vasilache - fost staret al Manastirii Antim intre anii 1944-1948 - in data de 15 septembrie 1966, in Arhiepiscopia Clujului, Vadului si Feleacului)

Sfantul Dimitrie Basarabov - Viata

Sfantul Dimitrie cel nou Basarabov

Talcuirea vietii sale minunate

Viata Sfantului Dimitrie cel Nou, numit si Basarabov, e o viata minunata. Si aceasta nu numai prin chipul luminat al traiului sau sfant, dar si prin Sfintele Sale Moaste. Si apoi, in totul luata, ea e o viata impodobita cu multe minuni si cu adanci talcuiri ale multor taine ale vietii noastre crestinesti.

Sfantul Dimitrie s-a nascut dintr-o familie nu de neam mare ca nume si avere, cu blazoane si hrisoave, cum socotesc cei multi marirea. Parintii sai au fost oameni saraci. Hrana cea de toate zilele si-o scoteau din munca campului, la fel cu multimea cea mare a omenirii de atunci si de oricand. Cu toate acestea, stiut-au ei sa-si castige un mare dar pentru viata lor: darul credintei in Dumnezeu. Si aceasta i-a inaltat la o cinste deosebit de mare, mai ales in fata Imparatului tuturor veacurilor, inaintea lui Dumnezeu. Numele lor, ca si al crestinilor celor buni, au fost insemnate nu in cartea de glorie a vreunui popor, ci in Cartea vietii, care se afla in Imparatia cea vesnica a cerurilor.

Satul de nastere al Sfantului Dimitrie cel Nou, de asemenea a fost un sat mic si neinsemnat, ca cele mai de pe urma asezari omenesti. Nebagat in seama de boierii poporului si uitat chiar de oamenii cu vaza in ochii lor, insa mereu prezent in privirile cele vesnice ale lui Dumnezeu, care in pulberea acelor locuri vedea margaritare de vieti sufletesti. Satul se chema Basarabov. Nume pe care l-a facut vestit mai apoi tuturor popoarelor crestine Sfantul Dimitrie.

Cat priveste veacul de nastere al acestui Sfant, nu se stie in chip sigur. Unii spun ca ar fi veacul al doisprezecelea, iar altii dau ca sigur pe cel de al treisprezecelea. Si anume in vremea imparatilor Romano-Bulgari. Oricum, stiinta buna avem ca peste cateva sute de ani, sfintele sale moaste au fost gasite, in chip minunat in albia raului Lom. Asa ca de e cu nebagare de seama omul si cronicele, Dumnezeu niciodata nu uita si nu nesocoteste pe fiii Sai, oricat de nebagati in seama ar fi de catre mai marii unui popor.

Acest fiu de satean, si putem spune inca, al celui mai sarac satean, isi petrecu copilaria intr-una din ascultarile de viata de care se face pomenire in Biblie, cu privire la multi oameni slaviti inaintea lui Dumnezeu. Si el a fost pastor de vite. Si in mijlocul turmelor pazite de dansul, multe lucruri bune izvoratoare de intelepciune a avut de invatat. Mai intai tacerea si apoi rabdarea pe care ti le infatiseaza ca lectii minunate aceste animale. Si in sfarsit, ar fi sa pomenim si de faptul, ca tot binele si raul lor atarna mult de stapanul lor. Acestea si inca altele, l-au facut pe micul pastor Dimitrie, sa priveasca, sa gandeasca si apoi sa vorbeasca chiar cu Pastorul cel Mare al omenirii. Si un glas tainic poate, nemarturisit noua, ii rasuna in sufletul sau nevinovat. Si atunci, si el urmeaza pe Pastorul cel Bun al omenirii. Lasa totul. Se duce in pustie, departe de ai sai si de toate cele ale lui. Si, intr-o pestera, unde era o manastire, se calugari. Adica isi inchina viata Domnului si numai Domnului, pentru care facu juramant sfant de a-I implini numai voia Sa.

In aceasta sfanta ascultare, implinita cu multa dragoste, Sfantul Dimitrie se savarsi intru Domnul, nimic dorind pentru sine, ci totul pentru slava lui Dumnezeu. El n-a fost nici diacon si nici preot, ci simplu monah, care a stiut insa sa dea atata stralucire crestina acestei vieti, incat cununa vietii celei nemuritoare o primi nu numai pe suflet, ci si pe trupul cel muritor... Si aceasta nu de la oameni, fie ei si imparati, ci de la Insusi Dumnezeu, Imparatul cerului si al pamantului.

Iar intreaga Biserica crestina ortodoxa il proslaveste cu astfel de cantari: "Cuvioase Parinte, in tot pamantul a iesit vestirea ispravilor tale; pentru aceasta in ceruri ai aflat plata ostenelilor tale; taberele dracesti ai pierdut, cetele ingeresti ai ajuns, a carora viata fara de prihana ai urmat"...

Intr-adevar, si in aceasta viata a Sfantului Dimitrie cel Nou, care a fost mic si neinsemnat si fara de intelepciunea cea de la oameni, vedem talcuita o mare taina a puterii de stralucire a oricarui bun crestin, cat de umil ar fi el, si despre care face pomenire si Sfantul Apostol Pavel:"Caci priviti, fratilor, la chemarea voastra, ca nu sunteti intre voi multi intelepti din fire, multi puternici, multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei intelepti, si cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu, ca sa rusineze pe cele tari; cele de neam prost ale lumii, cele umilite si cele ce nu sunt le-a ales Dumnezeu, ca sa desfiinteze pe cele ce sunt, ca nici un om sa nu se faleasca inaintea lui Dumnezeu... Ca precum este scris: "Cel ce se lauda in Domnul sa se laude”. (I. Cor. I 26-31).

Priviti cum toate acestea s-au implinit cu Sfantul Dimitrie cel Nou. Mic si nebagat in seama de oameni, sarac si fara intelepciunea veacului sau, si totusi avand cu el numai comoara cea cereasca a invataturii sfinte pe care a trait-o, a fost inaltat de Dumnezeu la atata cinste, iar acuma crestinatatea dreptmaritoare se inchina si se roaga Lui si sfintelor Sale Moaste...

De aceea, oricine ai fi tu cititorule, cat de neluat in seama de oameni, sau cat de marit vei fi inaintea oamenilor, cauta sa dobandesti mai intai si mai ales, cinstea si slava lui Dumnezeu. Si apoi, vei avea cu adevarat nemurirea cea vesnica pentru tine inaintea oamenilor chiar, dar indeosebi in Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu, catre care zi de zi pasim.

O alta taina a vietii crestine, care se face lamurita in chip deosebit prin viata Sfantului Dimitrie cel Nou, e aceea a retragerii sale mai mult din cele ale lumii, si trairea mai ales cu cele ale credintei. Sfantul Dimitrie, inca din copilaria sa simtea aceasta dulceata a vietii sale, in a avea mereu prezent pe Dumnezeu in sufletul sau. Si pentru a nu fi stingherit cu ceva el, dar mai ales Sfintenia lui Dumnezeu, in sufletul sau, care adesea era invaluit de patimi, se hotari sa se duca acolo unde vesnic, zi si noapte, e preamarit Dumnezeu. S-a dus el cu placere intr-o cetate care e numai si numai duhovniceasca, intr-o manastire. Si acolo, de asemenea, nu cu putine osteneli, in privegheri si rugaciuni, a reusit ca in scurt timp sa-si simta viata sa numai in voia lui Dumnezeu.

Omeneste judecand, cei multi spun ca un om care se duce la manastire, fuge de lume, dar nu adauga ca se duce sa traiasca numai pentru Dumnezeu. Si mai spun inca multi, ca toti cei ce se fac monahi, sunt pierduti pentru lume, ca ei nu se vor bucura de slava oamenilor. Pe cand acei cari raman in lume, vor imparati lumea...

Cata taina cuprinde viitorul unora si altora e nestiut, mai ales de cei ce judeca pe cei ce se duc sa traiasca cu deosebire invatatura crestina. Caci iata ce vedem noi lamurit din viata Sfantului Dimitrie cel Nou, care s-a dus sa traiasca in pustietati numai si numai in prezenta lui Dumnezeu. Astazi, si de multe veacuri in trecut si foarte multe in viitor, El si sfintele Sale Moaste se afla in cinstea cea mai mare a omenirii. Si nu numai in taina cugetelor oamenilor, ci si in nenumarate case se afla sfanta Lui Icoana, iar sfintele Sale Moaste sunt in Capitala unei Tari, mari si frumoase cum e Bucurestiul si cum e Romania... Si ceva mai mult, nu in orice loc, ci in locasul cel mai sfant si mai maret al acestei Tari, in Biserica cea Sfanta a lui Dumnezeu, acolo unde tot crestinul vine sa inalte rugaciuni sfinte pentru izbavirea lui si a Tarii.

Abia acuma, ne este parca si mai lamurita taina, ca cine fuge de Dumnezeu si se afunda in lume, si indeosebi in pacatele ei pe care le urmeaza, unul ca acela chiar astazi, dar cu atat mai mult in viitor, nu imparateste in lume, ci se pierde in noaptea cea vesnica a uitarii si a pedepselor. Si unii dintre acestia, care se falesc mai mult cu faradelegile lor, ajung in cele din urma, ca in viata fiind, sa fie scosi in chip fortat din mijlocul societatii, ca periculosi. Nu tot asa se intampla insa, cu acei care in viata aceasta se apropie mai mult sau chiar intru totul de Dumnezeu... Caci mai tarziu, lumea intreaga alearga la ajutorul lor...

Calea ce a urmat-o Sfantul Dimitrie cel Nou, ca sa poata ajunge pe aceste culmi ale stralucirii celei vesnice, e iarasi o taina pe care a gasit-o el in spusele Mantuitorului: postul si rugaciunea. Prin aceste ajutoare de mare pret, monahul Dimitrie a putut birui raul, si si-a incununat viata sa. Privigherile de zi si de noapte, cu timpul, au ajuns sa fie usoare si placute, nemaiavand sa odihneasca un trup care, de e bine ingrijit trebuieste sa-i dai cu prisosinta odihna si desfatari. In aceasta privinta, putem spune, ca prin multe ajunari, Sfantul ajunsese sa faca din trupul sau o prelungire a sufletului sau, vesnic treaz catre cele placute Domnului. Da, Sfantul Dimitrie cel Nou a trait o viata de post si rugaciune. De aceea si cantarea bisericeasca ii preamareste aceste virtuti cu unele ca acestea: "Ca un inger pre pamant, viata ta ti-ai savarsit in post si rugaciuni, ziua si noaptea petrecand; ca sa infrangi pornirea ispitelor cu care te-ai luptat, ca un ostas adevarat al Domnului; a carui voie ai implinit din tinerete, Dimitrie, si toate intru nimica le-ai socotit; pentru aceasta si noi cu credinta te laudam si te preamarim"...

Si pe aceasta cale a postului si a rugaciunii, multi nestiutori din lumea aceasta o hulesc. Socotind ei ca, din contra, prin lacomie si prin somn mult suntem mai tari, mai nebiruiti, ca cine-si are trupul cu mai multe bunatati imbuibat si apoi cu mai multe si mai scumpe haine inchingat, unul ca acela e incununat si cu victorii in viata!... Dar, iata ca si aici, taina vietii cu adevarat biruitoare o vedem la Sfantul Dimitrie cel Nou, in calea postului si a rugaciunii pe care a urmat-o. Pe cand cei lacomi, mai curand, si pentru totdeauna, mor, iar cei infranati, cei cumpatati biruiesc in viata aceasta veacurile, iar in cea viitoare se incununeaza cu fericiri vesnice. Va intreb pe voi: unde-s trupurile celor lacomi si ale celor care in viata lor s-au desfatat in toate placerile cele trupesti? Toate acele trupuri au pierit, una cu pamantul s-au facut, nu la multe zile dupa moartea lor, pe cand, iata, pe acel ce cu totul a trait in post si rugaciune, sfintele sale oseminte, de veacuri, le avem ca Sfinte Moaste, cinstite de toti oamenii, chiar si de pagani, caci la dansii nicicand nu s-a vazut asa ceva.

Toate aceste taine ale vietii celei adevarate, si inca multe altele, le-a aflat Sfantul Dimitrie cel Nou de la Stapanul si Parintele vietii sale si al nostru al tuturor. Meritul cel mare e ca a stiut sa-si calauzeasca El pasii vietii Sale catre Domnul. Mai apoi, toate darurile cele bogate ale lui Dumnezeu, in chip firesc, s-au revarsat peste El. Caci iata ce spune Insusi Mantuitorul: "Cel ce va bea din apa, pe care i-o voi da Eu, se va face intr-insul izvor de apa, care curge spre viata vesnica”. (Ioan IV 14). Caci "de crede cineva in Mine, dinlauntrul aceluia vor curge rauri de apa vie"... (Ioan VII 38). Intr-adevar, omul de la om si prin el insusi, nu poate sa-si adavaseasca decat lucrul cel pieritor. Pe cand de la Dumnezeu, pe langa acestea, indeosebi dobandim daruri vesnice atat pentru noi, cat si pentru altii. Astfel a fost cu Sfantul Dimitrie cel Nou, care, apropiindu-se cu sfintenie si frica de aceasta visterie a Dumnezeirii, a ajuns ca El sa fie pentru noi izvorator al visteriei celei ceresti. Mai intai, intarindu-si si sfintindu-si el viata si trupul cu doctoria cea nemuritoare de la Hristos, care s-a coborat asupra Lui prin har si invatatura, s-a pregatit pentru noi apoi, a fi doctorie si tamaduire in multele noastre necazuri si suferinte. Dupa cum si spune cantarea bisericeasca: "Cela ce esti osardnic rugator si al nostru mijlocitor, fantana curgatoare de tamaduiri, prin darul lui Dumnezeu, cu sarguinta strigam catre tine, Sfinte Dimitrie, intampina de graba ca sa ne izbavim de nevoi, ca unul care ai indraznire catre Cel Atotputernic"..., caci "Domnul cel ce preamareste pe slugile Sale, te-a descoperit ca o comoara izvoratoare de tamaduiri, tuturor celor ce patimesc"...

Intr-adevar, desi ascuns fiind el in viata Sa si dupa moarte, a fost descoperit in chip minunat de Dumnezeu. Mai inainte de a-si sfarsi calatoria acestei vieti, avand Sfantul Dimitrie stiinta despre timpul cand va adormi intru Domnul, s-a dus singur fara sa stie nimeni de aceasta si s-a asezat intr-o tainita de piatra de pe apa Lomului, in care loc si-a incredintat sufletul Sau lui Dumnezeu... Dupa ani si ani de zile, venind ca din intamplare, zicem noi, apele Lomului mari si furioase, au pravalit si au atras in ele si pietrele si trupul Sfantului Dimitrie. Si asa, in dosul unei pietre mai mari, au stat multi ani apoi osemintele Sfantului, in apa Lomului. Si adesea locuitorii din partile locului, vedeau cum o flacara vie stralucea pe cursul acestei ape, in apropierea unde se aflau Sfintele Moaste. Nebanuind insa ce sa fie, povesteau si ei la altii aratarea acelei lumini.
"Vroind insa Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat ingerul Domnului in vis la o copila a unei evlavios crestin, ce patimea de duh necurat, zicandu-i: "De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voiu tamadui". Si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut parintilor ei, si asa adunandu-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina, si cei ce vedeau, socoteau a fi o comoara, si au gasit pe Sfantul precum a zis ingerul, intreg si luminat ca soarele, si luandu-l, l-au dus in satul Basarabov (Vezi Mineiul pe luna Octomvrie). Si acolo, cu mare cinste l-au asezat in biserica Domnului... pe care a zidit-o cu mare darnicie, mai apoi, Domnitorul roman din Bucuresti.

Si de cand Bunul Dumnezeu a descoperit in chip minunat pe acest Sfant si pe aceste Sfinte Moarte, multe si nenumarate minuni s-au savarsit cu ele intre crestini. Data fiind insa slabiciunea mintii omenesti, astazi nu se face pomenire decat de minunile cele mari facute de Sfintele Moaste ale Sfantului Dimitrie cel Nou, in vremurile de grele cumpene pentru viata Neamului nostru romanesc, care cu deosebire il are in cinstire. Si asa, puterea Sa au simtit-o crestinii in vremuri de razboaie, de ciume, de cutremure si secete mari... Toate acestea incepand din anul 1774, Iulie 13, de cand sub domnia lui Mihai Sutu, au fost aduse Sfintele Moaste si asezate in Catedrala Mitropoliei din Bucuresti, in urmatoarele imprejurari: Fiind razboi mare intre Rusi si Turci, intre anii 1769-1774, Rusii au cucerit multe tinuturi din dreapta Dunarii; astfel orasul Rusciuc, satul Basarabov si altele. In biserica din Basarabov, afland Moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, generalul rus Petru Salticoff, hotari sa le ia si sa le duca in Rusia. Intamplandu-se sa fie insa, pe langa acest general, un boier roman, Hagi Dimitrie, acesta cu multe rugaminti si recunostinte l-a induplecat, ca sa le lase inchinatorilor din aceste parti. Si asa s-a facut ca aceste Sfinte Moaste au fost aduse in Bucuresti.

Si adauga apoi cronicarul: "Deci primindu-le tot poporul cu mare cinste si evlavie, le-a asezat in biserica cea mare a Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, in zilele Preasfintitului Mitropolit al Tarii Grigorie. Si indata a simtit tot poporul ocrotirea si sprijinirea Sfantului, caci nu numai a incetat razboiul dintre muscali si turci, ci a contenit si boala ciumei cea infricosata. Si mult ajutor si mare folos castiga toti aceia, care cu credinta nazuiesc catre moastele Sfantului"...

Despre o alta mare minune a Sfintelor Moaste ale Sfantului Dimitrie, se face pomenirea din timpul razboiului din 1916-1918, cand intr-o noapte de Februarie, in anul 1918, Bulgarii au incercat sa fure aceste Sfinte Moaste, si astfel sa lipseasca poporul roman de sprijinul cel mare din acele vremuri grele si de oricand. Dar mare a fost minunea Sfantului, caci in chip minunat, iarasi a fost intors de unde fusese luat. Cei ce furasera Sfintele Moaste, ratacind drumul spre Giurgiu, au inconjurat mai toata noaptea orasul Bucuresti, iar spre ziua ajungand la drumul dorit de ei, au fost prinsi... Si tot ca o minune a Sfantului Dimitrie cel Nou, o vad credinciosii si in faptul ca, in vara anului 1941, venind necredinciosii bolsevici sa arunce bombe asupra Catedralei Sfintei Patriarhii, nici una n-a cazut pe aceasta sfanta biserica in care se afla Sfintele Moaste, ci toate in jurul ei, si ceva mai mult, ele au cazut nu pe case, ci pe locuri virane, sau pe strazi...

Si in sfarsit, nu pot sa nu fac pomenire si de izbavirea pe care a adus-o in anul 1940 de cutremurele care nu mai incetau si pentru care intreaga Capitala a Tarii a facut procesiune mare cu Moastele Sfantului Dimitrie, dupa care lumea s-a linistit sufleteste. Si mare a fost mila lui Dumnezeu, ca a oprit si cutremurele... Si asa multe si nenumarate minuni se fac zilnic la Racla Sfintelor Moaste ale Sfantului Dimitrie, la care credinciosii venind cu credinta, se roaga pentru izbavirea de boli, de patimi, de primejdii si de toata nevoia... Si aceste impliniri de cereri le simt cei care se roaga cu credinta si cu gandul cel bun, si o marturisesc iarasi in taina preotii care inalta apoi tot pe atatea rugaciuni de multumire catre Dumnezeu si Sfantul Dimitrie care le-a implinit ruga.

Toate acestea stiindu-le noi, si acuma si tu cititorule, gandul nostru de slavire a Sfantului Dimitrie cel Nou - pe care-l praznuim la 27 Octombrie, nu poate fi altul, decat tot acel cuprins in rugaciunea sfanta de proslavire pe care o face Sfanta noastra Biserica acestui Sfant.

"Jugul Domnului cel usor cu tot sufletul pe umere luandu-l, lui ai urmat Cuvioase, si valurile lumesti de tot aruncandu-le, in pestera, fericite, cu osardie te-ai nevoit si pre toate marginile ca un soare ai stralucit. Pentru aceasta cu credinta strigam catre tine unele ca acestea: Bucura-te, lauda cea frumoasa a Basarabovului!
Bucura-te, luminatorul cel stralucit al Daciei!
Bucura-te, buna odrasla a pesterii!
Bucura-te, al calugarilor indreptator si pravila!
Bucura-te, mangaierea cea grabnica a celor bolnavi!
Bucura-te, reazimul cel neclatit al celor sanatosi!
Bucura-te, ca in ceruri cu ingerii dantuiesti!
Bucura-te, ca prin multa rabdare si smerenie te-ai facut vas ales al Sfantului Duh!
Bucura-te, pazitorul dumnezeiestilor fapte cu adevarat!
Bucura-te, izbavitorul tuturor patimilor!
Bucura-te, folositorul nostru cel prea cald!
Bucura-te, scaparea tuturor credinciosilor!
Bucura-te, facatorule de minuni Dimitrie".

Sfantul Mare Mucenic Mina – Facatorul de Minuni

Motto :
"Pe mucenicul Mina nu-l cunoaste nimeni,
dar l-am vazut toti, caci ni s-a aratat, in vis sau aievea,
pe pamant, in aer si pe apa, noaptea sau ziua,
tuturor celor care l-am chemat in ajutor“ – avva Dorotei.

Astfel reliefa, cu aproape un veac in urma, cuviosul Dorotei, staret al schitului atonit Prodromu, minunata personalitate si tulburatoarea omniprezenta a mucenicului Mina intre crestinii de ieri si de azi ….

De la inceputul drumului nostru pe urmele acestui soare al Bisericii, se cuvine sa observam – ca si o incununare a cuvantului avvei Dorotei - supranumele cu care a fost elogiat, cinstit de catre crestini: Facatorul de minuni.

Multitudinea situatiilor in care Sfantul Mina a intervenit - lamuririle minunate, vietile salvate, bolile tamaduite, pagubele recuperate, procesele castigate, familiile intemeiate, s.a. - nu poate fi amintita decat cu o fireasca discretie …. poate chiar cu sfiala … potrivita noua, celor care indraznim sa pasim pe drumul acesta atat de delicat si tainic, al unei raze din Soare, al unei faclii ceresti, trimise sa lumineze si sa inmiresmeze sufletele si vietile noastre.

Totusi, spre lauda Celui care straluceste in sfintii Sai, o sa incercam sa parcurgem drumul vietii sale, de la nasterea binecuvantata pana in ziua de azi, ramanand, ca o datorie de suflet, celor care vor trai peste veacuri, dupa noi, sa descopere in continuare, minunata lucrare a mucenicului pururea Facator de Minuni.

Viata si martiriul

Despre viata Sfantului Mina, principalele date ne sunt oferite de sinaxarul egiptean. Mama sa, Euphemia nu avea nici un copil. Intr-o zi s-a dus la biserica din Attrib, cu ocazia unei sarbatori inchinate Maicii Domnului. Acolo, vazand parintii cu copiii langa ei, frumos imbracati, de sarbatoare, ea s-a intristat, a suspinat si a lacrimat ingenunchind in fata icoanei Sfintei Fecioare Maria. S-a rugat fierbinte sa mijloceasca in fata iubitului ei Fiu ca sa-i daruiasca si ei un copilas. Atunci, o voce s-a auzit dinspre icoana, spunand “Amen”. S-a bucurat nespus, intelegand ca Domnul si Maica Sa ii auzisera rugaciunile. Intorcandu-se acasa, i-a povestit sotului ei (Eudoxius) cele intamplate iar el a zis: “Fie voia Domnului”.

Domnul, Iubitorul de oameni, le-a daruit un copilas, un baietel pe care l-au numit Mena (Mina), dupa cuvantul “Amen” pe care il auzise mama in fata icoanei. Mai tarziu, fericitii parinti au mai avut un fiu si o fiica.

Sfantul Mina a crescut intr-o atmosfera crestina, beneficiind de o educatie aleasa – parintii sai erau instariti, tatal fiind guvernator militar. Cand Mina avea 11 ani, tatal sau, fiind deja la o frumoasa varsta, s-a mutat la cele vesnice iar mama sa i-a urmat trei ani mai tarziu. Ramanand fara parinti, Sfantul Mina si-a inchinat viata rugaciunii, postului, alergand cu buna nadejde catre Parintele Ceresc, Ocrotitorul orfanilor si Proniatorul celor ce-L iubesc.

Cu timpul, datorita pretuirii pe care toti o aveau fata de el, Sfantul Mina a fost numit in inaltul post pe care-l ocupase tatal sau, conducand cu dreptate si iubire de semeni, fiind pretuit si cinstit de catre toti cei care il cunosteau.

Cand imparatul Diocletian a renuntat la crestinism si a ordonat adorarea idolilor, multi crestini au preferat sa primeasca martiriul in numele Domnului nostru Iisus Hristos.
Sfantul si-a parasit pozitia si s-a retras in desert unde a ramas pentru o perioada de cinci ani, cinstindu-L si iubindu-L pe Dumnezeu din toata inima sa.

Intr-una din zile, a vazut cerurile deschizandu-se si mucenicii purtand cununi minunate. A auzit o voce zicand: “Tot cel ce se osteneste pentru numele Domnului Iisus va primi astfel de cununi”.

Atunci, Sfantul s-a intors in orasul pe care il guvernase, marturisind numele Domnului Iisus Hristos. Stiind ca apartine unei familii nobile, concetatenii sai l-au sfatuit sa se indeparteze de credinta lui, promitandu-i daruri si mariri. Sfantul Mina nu s-a razgandit iar guvernatorul orasului a hotarat sa fie torturat, insa Sfantul a rezistat vitejeste torturilor. Atunci guvernatorul a ordonat sa-i fie taiat capul, sa i se arunce trupul in flacari, iar cenusa sa fie imprastiata in vant. Trupul i-a ramas in foc timp de trei zile si trei nopti, dar nu a suferit stricaciuni.

Dupa trei zile, sora Sfantului a reusit sa-i ia trupul de acolo, dand soldatilor o multime de bani. L-a infasurat intr-un vesmant si intentiona sa il duca in Alexandria, dupa cum o sfatuise inainte chiar fratele ei; avand trupul mucenicesc cu ea, s-a imbarcat pe una dintre corabiile ce mergeau spre Alexandria.

In timpul calatoriei, niste salbaticiuni ale marii au aparut din adancuri si au atacat calatorii de pe vas; acestia erau ingroziti si strigau cu frica mare. Sora Sfantului s-a rugat Domnului si a cerut mijlocirea, ajutorul fratelui ei – ca urmare, din trupul Sfantului au iesit flacari care au ars fetele salbaticiunilor. Acestea s-au scufundat cu repeziciune, iar cand au reaparut, flacarile le-au ars inca o data; dupa aceasta s-au scufundat definitiv.

Cand corabia a intrat in port, locuitorii din Alexandria, in frunte cu Patriarhul Atanasie cel Mare, i-au iesit in intampinare: au purtat trupul sfant cu infiorare, l-au imbracat in vesminte scumpe si l-au asezat in biserica, spre cinstire si inchinare. Dupa ce perioada persecutiilor s-a incheiat, ingerul Domnului i-a aparut patriarhului si i-a spus ca voia Domnului era sa aseze trupul Sfantului Mina pe o camila si sa il scoata afara din oras fara ca cineva sa il calauzeasca; trebuia doar sa urmareasca de la distanta camila pana cand aceasta se va opri in locul hotarat de Domnul. Au mers asa cu totii pana cand au ajuns intr-un loc numit Lacul Bayad din regiunea Marriot. Acolo, ei au auzit o voce zicand: “Acesta este locul unde Domnul doreste sa se odihneasca trupul iubitului sau Mina”. Astfel, au coborat corpul si l-au pus intr-un sicriu pe care l-au asezat intr-o gradina frumoasa iar apoi multe minuni s-au intamplat cu mijlocirea mucenicului.

Dupa o vreme, locuitorii din Pentapolis s-au ridicat impotriva oraselor din jurul Alexandriei. Oamenii se pregateau sa ii infrunte pe barbari si guvernatorul a hotarat sa ia trupul Sfantului cu ei, ca un puternic ocrotitor. A luat trupul in ascuns si cu binecuvantarile Sfantului, i-a biruit pe barbari si s-a reintors victorios.

Guvernatorul, bucuros si recunoscator, s-a gandit sa nu inapoieze trupul Sfantului la locul de unde il luase, vroind sa il duca in Alexandria si sa il puna intr-un loc de cinstire si inchinare. Pe drumul de intoarcere a trecut prin zona Lacului Bayad, locul de unde luase trupul Sfantului Mina. Acolo, camila care purta sfantul trup a ingenunchiat si nu a mai vrut sa se miste, chiar in pofida catorva lovituri primite. Atunci, au mutat trupul pe o alta camila, dar nici aceasta nu a vrut sa plece din loc. In cele din urma, guvernatorul si cei care il insoteau au inteles ca aceasta este vointa Domnului si au facut un sicriu din lemn de esenta tare, in care au pus sicriul de argint.
Apoi, au asezat sicriul la locul sau si cerand binecuvantarea Sfantului Mina s-au reintors in Alexandria.

Descoperirea minunata a sfintelor moaste

Atunci cand Domnul a dorit sa dezvaluie locul unde era trupul Sfantului Mina, a facut-o dupa cum urmeaza: In acele locuri, se afla un pastor care avea un miel bolnav de raie; intr-una din zile, acest miel a alunecat intr-o fantana, un put aflat langa locul unde era ingropat trupul Sfantului Mina. Iesind din apa, mielul s-a rostogolit prin nisipul din acel loc si s-a vindecat pe loc. Pastorul, uimit, a inceput sa ia din nisip, sa il amestece cu apa si sa unga cu el orice miel bolnav si acesta se vindeca imediat.

Vestea miracolelor s-a raspandit cu repeziciune in Imperiul Bizantin, pana cand a auzit si imparatul Constantinopolului (se pare ca este vorba de insusi Sfantul Constantin). Acesta, avea o singura fata care era bolnava de lepra. Imparatul a trimis-o la locul unde era trupul Sfantului Mina ca sa afle de la acel pastor cum se petreceau minunile. Discutand cu acesta, fata a luat nisip, l-a umezit cu apa si s-a frecat pe trup, dormind peste noapte in acel loc. In timpul somnului ea l-a vazut pe Sfantul Mina care i-a zis: “Trezeste-te devreme si sapa in acest loc si vei gasi trupul meu”.

Cand s-a trezit, fata era vindecata si incepand sa sape, a gasit trupul Sfantului. Degraba, a trimis vorba tatalui ei despre cele intamplate. Acesta s-a bucurat nespus, multumind si aducandu-I laude lui Dumnezeu. In semn de recunostinta si nu numai, imparatul a dat bani si a trimis oameni, care au construit o biserica in acel loc, in cinstea slavitului mucenic Mina.

Mai tarziu, in timpul domniei imparatilor romani Arcadius si Honorius, acestia au hotarat construirea unui oras impresionant exact in acel loc, oras care s-a numit Abu Mena (abu – parinte, sfant).

Abu Mena – orasul Sfantului

Acest oras, avea sa devina vestit in intreaga lume crestina, ca un loc de mangaiere, izbavire, tamaduire, ocrotire, salvare. Va fi unul dintre cele mai cautate locuri ale crestinatatii in perioada secolelor V-VII (d. Hr.).

Multimi de oameni bolnavi veneau aici, din cele patru zari ale pamantului, rugandu-l pe marele mucenic sa mijloceasca pentru ei, pentru familiile lor si pentru prieteni – si multi isi aflau rezolvarea problemelor cu care venisera ... cu mijlocirea Sfantului Mina.



In semn de binecuvantare, ei duceau de aici (inapoi acasa) niste mici sticlute ceramice, umplute cu apa dintr-un izvor facator de minuni, sau cu ulei de la candela ce ardea langa trupul Sfantului. Pe fiecare fata, era reprezentat Sfantul Mina, purtand o tunica si avand la picioare doua camile. De-a stanga si de-a dreapta capului, era scris in limba greaca: "O AGIOS MENAS” (Sfantul Mina). Aceste sticlute au fost descoperite, de catre arheologi, in diverse locuri, surprinzatoare prin raspandirea lor: Heidelberg in Germania, Milano in Italia, Dalmata in Iugoslavia, Marsilia in Franta, Dengela in Sudan, Ierusalim in Tara Sfanta si la Tomis (Constanta) in Romania.



Din pacate, la venirea arabilor in Egipt, o parte dintre ei au atacat orasul si biserica, acestea fiind distruse si ramanand in timp doar ruinele ....



Acum, in acel loc, se afla o impresionanta manastire (construita de raposatul papa Kyrillos VI, conducatorul Bisericii Copte) unde odihnesc, spre vesnica inchinare, moastele mucenicului.



Minuni din zilele noastre

Cineva, un frate de-al nostru, nu lipsit de umor, spunea: "Sfantul Mina ? Este super-grabnic ajutator”. Am putea intelege: fie ca mucenicul s-a adaptat secolului in care traim, fie ca noi am gasit in sfarsit termenul potrivit (poate putin profan), care ii caracterizeaza alergarea spre cei care ii solicita smeriti si cuminti ajutorul.

Oricum ar fi, credem ca de-a lungul veacurilor, Sfantul a fost alaturi de poporul lui Dumnezeu asemenea unui alt mare Facator de Minuni, dumnezeiescul arhiepiscop al Mirelor Lichiei, blandul si darnicul Sfant Nicolae (a carui intoarcere o asteptam si mici si mai mari, cu acelasi drag si in acest an).

De altfel, cei doi sfinti au cam aceeasi varsta - primele 17 veacuri ale vesniciei - si se intrec, in mod armonios, in ocrotirea si luminarea vietilor noastre. Legat de minunile propriu-zise, am dori sa amintim in rezumat doar cateva, altele pot fi regasite in cartile publicate iar restul (cele nenumarate), te rugam pe tine cititorule, sa le adaugi - dintre cele intamplate tie sau apropiatilor tai - ca multumire tainica, pentru ajutorul la fel de tainic primit. Astfel, din sufletul fiecaruia dintre noi, nu va lipsi nici una, iar mucenicul se va bucura in slava sa pentru fiecare in parte si pentru toti intreolalta.

Sfantul Mina - Aparator al dreptatii

Domnul Aziz Serkis Guirguis, un pensionar, povesteste ca pe durata serviciului sau in Fortele de Politie, a fost acuzat pe nedrept si retinut pentru un proces.
A cerut neincetat mijlocirea Sfantului Mina, cu nadejdea ca nu va fi trecut cu vederea.

Cand cazul a fost audiat, avocatul lui nu a reusit sa mearga si a fost inlocuit de un altul, necunoscut. Acesta a vorbit ceva cu judecatorul, care l-a chemat pe domnul Aziz si l-a declarat nevinovat. Domnul Aziz a fost eliberat si primul lucru care l-a facut a fost sa il caute pe acest avocat si sa il intrebe cine l-a trimis. Dar, nu era nicaieri acel avocat si nimeni nu a putut raspunde la intrebarea domnului Aziz… Acel avocat fusese insusi Sfantul Mina.

Sfantul Mina - Doctor fara de arginti

* Domnul Papadopoulos, cantor la o biserica din Alexandria povesteste ca fiul sau suferea de negi, pe care ii avea pe fata si pe frunte si aratau ca niste lentile maro. Povestea continua asa:

“Aveam o icoana a Sfantului Mina acasa. Fiul meu si-a pus fata pe icoana si s-a rugat fierbinte. Atunci, toate punctele de pe fata i-au disparut, iar fiul meu si-a revenit.
Cand duhovnicul nostru, un parinte imbunatatit, a venit in Alexandria, am mers la dansul sa iau binecuvantare. M-a uimit, spunandu-mi: ’Ce i-a facut Sfantul Mina fiului tau? Nu imi ascunde nimic’.

Am plans de bucurie intelegand ca dansul stia ce a facut Sfantul Mina. Deci, i-am explicat ce s-a intamplat cu exactitate si mi-a spus: ’Sfantul Mina v-a onorat cu vizita lui!’ ”
- S-a intamplat ca fratele unui episcop suferea de ulcer la stomac si trebuia sa fie operat.

Episcopul s-a dus la un batran pustnic si l-a rugat sa mijloceasca pentru fratele lui. Pustnicul i-a spus doar atat: “Il voi ruga pe Sfantul Mina !”
Episcopul s-a dus sa il viziteze pe fratele lui si cand a intrat, acesta (bolnavul) s-a ridicat brusc in picioare si si-a intrebat sotia: “Unde este doctorul care a trecut acum pe aici ?” Sotia i-a raspuns ca nu trecuse nici un doctor.

El a insistat, zicand: “A trecut chiar acum pe langa mine si era imbracat in alb”.
Atunci, episcopul i-a povestit fratelui sau exact ceea ce ii spusese batranul avva.
Doctorul care a fost vazut doar de catre pacient era Sfantul Mina, Facatorul de Minuni si ocrotitorul si ajutatorul tuturor celor care alearga la dansul.
Dupa aceasta vizita, bolnavul si-a revenit complet.

Sfantul Mina – grabnic ajutator

* Odata, s-a intamplat sa se termine faina la Manastirea Sfantului Mina, in vechiul Cairo.

Staretul, parintele Mina, avand mare evlavie pentru mucenic, s-a indreptat spre icoana Sfantului Mina si l-a rugat sa il ajute sa obtina niste faina pentru prescuri.

Parintele Mina i-a dat 25 de piastri parintelui Atanasie, sa cumpere faina dar acesta nu a reusit sa gasesca nicaieri - era criza de faina in acea perioada, in toata tara.
Parintele Atanasie s-a intors la manastire necajit, dar chiar langa usa bisericii a gasit un saculet pentru faina si o cartela care permitea purtatorului sa ridice o punga de faina. Surprins, a luat saculetul si cartela si le-a dat parintelui Mina, relatandu-i intamplarea.

Acesta a mers personal la adresa mentionata pe cartela – un magazin care i-a vandut faina. Mai mult, vanzatorul s-a oferit sa-l duca inapoi la manastire.
In urmatoarele zile, Ministerul Resurselor a acceptat sa acorde manastirii cartele de aprovizionare pentru o cota lunara de faina.

* Cu cativa ani in urma, o doamna din Bucuresti si-a pierdut de mai multe ori actele si dupa indelungi cautari, s-a rugat Sfantului Mina. Avea sa le gaseasca de fiecare data la pangarul Bisericii Ruse, unde mergea de obicei. I se spunea ca “cineva le-a adus aici”. Ea stia sigur ca nu le pierduse in biserica sau in imprejurimi. Dar, probabil asa se gandise Sfantul sa i le “inapoieze”.

Intr-o zi insa, a observat ca nu-si mai gaseste manusile. Atunci s-a rugat iarasi Sfantului Mina dar, de aceasta data, cu indrazneala:
- Sfinte, ajuta-ma sa-mi gasesc manusile! Dar, te rog nu mi le mai trimite prin cineva… Adu-mi-le chiar tu!
Peste cateva zile a ajuns la Biserica Rusa, gandindu-se ca poate, la pangar, isi va gasi manusile cautate. Dar, chiar in momentul in care a intrat in biserica, a simtit ceva cald pe maini. S-a uitat si… manusile pierdute erau chiar pe mainile ei!
Persoana careia i s-a intamplat minunea este o femeie cu capul pe umeri, pe atunci fiind jurist la o mare firma internationala.

Sfantul Mina – biruitor la El-Alamein

O minune cu totul speciala o relateaza inspirat un cunoscut predicator al Bisericii Greciei, mitropolitul Augustin de Florina. Redam fragmentul predicii care surprinde interventia providentiala a mucenicului intr-o batalie importanta a celui de al doilea Razboi Mondial: "Rommel a fost invins si a fost invins de o brigada elina, de 6700 de elini! Acestia, dupa ocupatie, au plecat din Elada. S-au urcat in corabii si s-au dus in Alexandria. Cand au ajuns acolo, Alexandria plangea. “Au venit elinii, ziceau, vom invinge!”… Acestia au alcatuit o brigada de zece mii de barbati. Si au inaintat, au inaintat pana au ajuns in munti, la cca.100 km in vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Si a avut loc o batalie, o batalie puternica, intr-un loc caruia ii spuneau in araba “El Alamein”. “El Alamein” inseamna “locul lui Mina”, deoarece in acea parte este o biserica veche a Sfantului Mina. A ramas istoric acest sat litoral al Egiptului, care dupa cum am spus la inceput, este locul unde s-a nascut Sfantul Mina. Acolo elinii au dat batalia. Si-au facut cruce, au cantat “Aparatoare Doamna”, s-au luptat si l-au invins pe Rommel. Englezii au recunoscut ca impreuna-autor al acestei biruinte era si Sfantul Mina si au zidit o biserica noua acolo, la El Alemein, in Africa. Deoarece acolo, pentru prima data, s-a rupt Axa. In acea noapte, Sfantul Mina a iesit din bisericuta sa si calare pe calul sau alb, in fruntea soldatilor si a demnitarilor elini, a nimicit puterile intunericului si ale pacatului”.



Sfantul Mina si garda pretoriana

Spre final, vom relata o minune ce apartine inceputului faptelor minunate ale Sfantului dar si unui nou inceput pentru Biserica : se spune ca in noaptea in care a fost martirizat, in palatul imparatului Diocletian, garda pretoriana s-a rasculat ... din senin ... si l-a detronat pe cel mai crud si inversunat prigonitor al Bisericii lui Hristos.
A fost momentul de cotitura in istoria Bisericii – cand intunericul care incerca sa o cuprinda de atata timp a fost doborat - iar cel care a urcat putin mai tarziu pe tronul imparatesc, a fost nimeni altul decat marele Constantin, eliberatorul crestinatatii.

Astfel, asa cum prin Ioan Botezatorul se incheiase sirul profetilor lui Israel, putem considera ca prin Sfantul Mina s-a incheiat sirul Marilor Mucenici ai Bisericii, luptatori nebiruiti pentru eliberarea din intunericul paganatatii. Acest moment a reprezentat un splendid rasarit de soare, peste altarele sfintite si greu incercate ale Bisericii lui Hristos..., de acum incepand o noua perioada, plina de lumina si prospetime, de dezvoltare si intarire.

Sub aceste noi auspicii, Biserica va tresalta, se va bucura, ii va cinsti si ii va onora cu slujbe, rugaciuni, cantari pe ostasii ei cei mai alesi, care si atunci si acum, lupta neosteniti, alearga, biruiesc pentru Domnul Hristos si pentru oameni.

In loc de incheiere

Consideram potrivit ca elogiul final al dumnezeiescului mucenic sa il aduca Gura de Aur a Bisericii si pastorul ei prea-intelept, Sf. Ierarh Ioan: "Raclele mucenicilor nu sunt altceva decat porturi sigure, izvoare cu ape duhovnicesti, comori pline de bogatii ce nu pot fi jefuite, nici istovite vreodata. Si dupa cum porturile dau multa siguranta corabiilor izbite de valuri multe, cand se adapostesc in sanurile lor, tot asa si raclele mucenicilor dau multa liniste si siguranta sufletelor noastre izbite de grijile lumesti, cand vin alaturi de ele. Si dupa cum izvoarele de apa rece invioreaza trupurile cele ostenite si arse de sete, tot asa si raclele mucenicilor racoresc sufletele cele aprinse de patimi rusinoase; numai vederea lor stinge pofta cea rusinoasa, invidia ce incolteste, mania ce clocoteste si orice alta patima care ar tulbura sufletul nostru. Raclele mucenicilor sunt cu mult mai de pret decat orice comoara. Comorile de bani impresoara de primejdii pe cei ce le gasesc. Daca se imparte in mai multe parti, prin impartire comoara se imputineaza. Cu comorile raclelor mucenicilor nu-i asa: gasirea lor nu-i aducatoare de primejdie, iar impartirea lor nu le imputineaza. Cu totul contrar comorilor de bani. Acestea, dupa cum am spus mai inainte, se micsoreaza daca se impart; moastele mucenicilor, insa, atunci isi arata mai mult bogatia, cand sunt impartite la mai multi. Asa e natura lucrurilor duhovnicesti: cresc prin distribuire, se inmultesc prin impartire. Nu sunt atat de incantatoare gradinile care ofera ochilor privitorilor trandafiri si violete, cat sunt de incantatoare mormintele mucenicilor, care ofera sufletelor privitorilor o bucurie nevestejita si trainica”...

Fie ca mijlocirea, ocrotirea si binecuvantarea Sfantului Mucenic Mina sa fie cu noi cu toti. Slava lui Dumnezeu in veci !

Sfantul Cuvios David cel Batran din Insula Evia

in anul 1519, in localitatea greceasca Gardinitsa, in regiunea Locrida, insula Evia. Astazi, localitatea natala a sfantului se numeste Kiparisi. Sfantul s-a nascut in familia preotului Hristodul, mama lui, Teodora, fiind o femeie foarte evlavioasa.

Intreaga copilarie si-a petrecut-o sfantul in biserica unde slujea tatal sau, mai ales inaintea icoanei Sfantului Ioan Botezatorul. Despre acea perioada, sfantul spunea: "Imi placeau cel mai mult tronul lui Iisus Hristos, ochii Maicii Domnului si aripile Sfantului Ioan Botezatorul."

La varsta de numai 3 ani, copilul David a disparut de acasa. Speriati, parintii l-au cautat peste tot. Negasindu-l insa, ei au mers la biserica spre a se ruga pentru binele lui. Intrand in biserica, ei l-au aflat pe copil in fata icoanelor. De la acesta a aflat ca Sfantul Ioan Botezatorul l-a luat de mana si l-a adus in biserica. Parintii au ramas uimiti de curatenia inimii copilului si de lucrarea lui Dumnezeu.



La varsta de 15 ani, tanarul David nu a mai putut ramane in lume, el luand drumul isihiei. La plecare, tanarul s-a rugat mult Sfantului Ioan. In vis, sfantul i-a spus: "Sa pleci maine, dupa Sfanta Liturghie, ca sa apuci sa-l intalnesti pe viitorul tau povatuitor." Acesta se va arata a fi parintele Acachie, parinte aspru, dar foarte iubitor si ravnitor de cele sfinte. Cand a implinit 20 de ani, calugarii cu care impreuna vietuia l-au ales parinte duhovnicesc peste ei, numind-ul "batran", adica intelept si luminat.

Parintele Acachie l-a trimis pe tanarul David in Sfantul Munte, unde a si vietuit vreme indelungata in Manastirea Marea Lavra. Duhovnicul sau a plecat in Constantinopol, spre a lua binecuvantare de la patriarh. Cu aceasta ocazie, fara voia lui, parintele Acachie a fost numit mitropolit de Vafpacos si Arta. Ajuns aici, el l-a chemat la sine si pe ucenicul David. David a locuit intr-o micuta camera de la subsolul mitropoliei. Acum, el este hirotonit preot si randuit ca indrumator al preotilor care se afla sub mitropolit.

Cuviosul David este randuit egumen la Manastirea Vernicova, unde va si suferi mult din pricina turcilor pagani. Crestinii din zona l-au rascumparat insa cu multi bani din mainile turcilor. Dupa aceasta, el nu s-a mai intors in manastire, ci s-a indreptat spre patria natala, spre insula Evia.

Langa localitatea Rovies, sfantul a gasit o pestera parasita, langa o veche manastire inchinata Schimbarii la Fata. Precum lumina nu se poate ascunde sub obroc, tot asa nici sfantul nu a putut ramane ascuns de ochii celor credinciosi. In cativa ani, cuviosul David a adunat in jurul sau sase tineri ravnitori de viata monahala.

Randuiala lui Dumnezeu era de a se repara biserica si a se inchega acolo o manastire, insa banii lipseau, impreuna cu apa. Pentru aceasta, sfantul a spus: "Daca aici, in acest munte, va izvori apa, vom face o manastire. Pe langa toate minunile pe care Le-ai facut, mai poti face o minune mica, ca sa Te laudam si prin asta, zidind aici sus o manastire." A doua zi, minunea s-a petrecut: apa izvora din pamant uscat.

Vreme de doi ani, Cuviosul David a adunat bani de pe la credinciosi, spre a ridica manastirea inchinata Schimbarii la Fata a Domnului. Multe donatii le-a primit sfantul de la crestinii din Rusia. Neavand nici un mijloc de transport, sfantul a luat banii si obiectele cele de pret, primite in dar, si le-a asezat intr-un bustean sculptat in interior, a astupat gaura si l-a aruncat intr-un rau, zicand: "Cand voi pasi eu in insula Evia, ajuta Doamne sa atinga tarmul Rovies, busteanul cu bogatii."

Ajuns in insula, dupa oarecare vreme, parintele a gasit niste barbati care se chinuiau sa taie un bustean mare. Ajungand langa ei, sfantul si-a dat seama ca acesta este busteanul cu darurile pentru manastire. Dand slava lui Dumnezeu, el a insemnat lemnul cu Sfanta Cruce, iar lemnul a crapat la mijloc.

Nu se cunoaste cu exactitate data infiintarii manastirii, insa se stie ca Sfantul David a ctitorit prezenta biserica pe locul alteia, mai vechi. Sfantul a vietuit in jurul anului 1550, deci manastirea a fost infiintata si ea inainte de anul 1500. Pentru a ajunge la Manastirea Cuviosului David din directia Edipsos, trebuie sa se urmeze drumul spre Rovies. Cu putin inainte de ajunge in Rovies, drumul coteste la dreapta, spre Paleochori, Damies. Acest drum merge 11 kilometri, trecand prin localitatile Paleochori, Damia si Kalamoudi.

Sfantul Cuvios David este praznuit anual, in ziua de 1 noiembrie, cand manastirea il serbeaza ca al doilea hram, dupa hramul principal, anume Schimbarea la Fata.

Sfantul Iona din Odessa - biserica si moastele

Sfantul Iona din Odessa este un sfant ortodox ale carui moaste sunt pastrate astazi, cu mare evlavie, in Catedrala Adormirea Maicii Domnului, din Odessa, Ucraina. Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Odessa, zugravita in albastru deschis si in alb, domina orasul ucrainian din inaltul turlelor sale argintii. In mareata Catedrala inchinata Adormirii Maicii Domnului se afla moastele Sfantului Ierarh Inochentie si ale Sfantului Iona din Odessa.

Sfantul Iona din Odessa a fost canonizat in ziua de 1 iulie 1996, la canonizare descoperindu-se faptul ca trupul sau era inca intreg si frumos la vedere. Sfantul Iona este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 17/30 mai, Sfintele lui Moaste, frumos mirositoare, alungand si astazi duhurile rele si vindecand neputintele trupesti ale celor ce se roaga lui cu credinta curata.

Viata Sfantului Iona din Odessa

Iona Moiseevici Atamanski s-a nascut in ziua de 14 septembrie 1855, cand se praznuia Inaltarea Sfintei Cruci, in orasul Odessa, intr-o familie crestina: diaconul Moise si Glicheria. El va ramane orfan inca de mic. O vreme, el a petrecut in cimitir, langa mormintele parintilor sau, mai apoi retragandu-se intr-o veche clopotnita. Nicaieri nu a putut gasi insa odihna, din pricina rautatii oamenilor. In cele din urma, el a fost primit in casa de catre unchiul sau.



Dupa terminarea unei scoli primare, tanarul Iona a urmat cursurile Seminarului Teologic din Odessa. Aici, el a ajuns sa cante in corul bisericii. Dupa terminarea scolii, Iona se va casatori cu Anastasia, avand impreuna noua copii, dintre care trei baieti si sase fete.

In anul 1884, cu putina vreme inainte de a implini 30 de ani, Iona a fost hirotonit diacon. In numai doi ani, el a fost numit preot. Dupa indeplinirea slujbei de misionar pe la mai multe sate, el se va aseza in satul Cardasovca, unde va vietui vreme de opt ani. In urma rugaciunii si a predicilor sale, mai bine de doua sute de sectari din acest sat se vor boteza.



Incepand cu anul 1897, parintele Iona a fost chemat inapoi, in Odessa, unde a fost asezat preot la Biserica Adormirea Maicii Domnului. El va fi mult iubit de popor, pentru inalta lui vietuire, pentru rugaciunile din toata vremea, pentru Liturghia savarsita zilnic si pentru ajutoarele sufletesti si materiale pe care le revarsa neincetat peste toti.

Dupa oarecare vreme, el este numit preot la Biserica Sfantul Nicolae, din portul orasului. La parintele Iona aduceau indraciti foarte des, cateodata se intampla chiar sa fie mai multi. Parintele Iona pastorea si manastirea de maici a Sfantului Arhanghel Mihail, in care avusese multi enoriasi duhovnicesti. Parintele Iona slujea si la Manastirea Buneivestiri, de langa Odessa.



Slujirea pastorala a parintelui Iona a avut loc intr-o perioada grea a istoriei: razboaie, distrugeri, foamete, framantari in Biserica, persecutarea dreptei credinte de catre puterea comunista. In anul 1921, puterea sovietica a pornit o actiune de confiscare a bunurilor bisericesti, actiune care avea de fapt ca scop lipsirea bisericilor de cele necesare cultului si de posibilitatile de intretinere.

Nu dupa multa vreme, parintele Iona a fost arestat, insa eliberarea a urmat rapid, in urma adunarii unei multimi de credinciosi. Dupa o boala cumplita de rinichi, in ziua de 17 mai a anului 1924, parintele Iona din Odessa a adormit in Domnul.

Sfantul Iona din Odessa a avut parte de o inmormantare extraordinara: strazile din jurul bisericii, cat si din jurul casei in care a vietuit sfantul, erau intesate cu credinciosi, saraci si napastuiti, atat din Odessa, cat si din mai toate localitatile invecinate. Eiecare venise spre a-si lua ramas bun de la binefacatorul lui.



Autoritatile au interzis inmormantarea sfantului in ziua de duminica, tocmai spre a limita numarul celor adunati cu aceasta ocazie. Degeaba insa, caci parca mai multi au venit in ziua de luni. Muncitorii din Odessa au cerut ca inmormantarea sa se faca dupa masa, pentru ca, iesind de la munca, sa poata participa si ei. Astfel, inmormantarea a decurs lin de tot, abia spre seara trupul parintelui fiind asezat in pamanatul din cimitir, alaturi de parintii sai. Sfantul Iona a cerut in mod special urmasilor sai sa nu-l ingroape in biserica, caci biserica va fi daramata. Precum a profetit sfantul, asa s-a si intamplat.

Rugaciune catre Sfantul Iona din Odessa

O, Sfinte Iona, mare facatorule de minuni, stand acum la rugaciune catre tine, ca si cand ne-am afla inaintea cinstitelor tale moaste, te rugam sa vezi durerile si necazurile prin care trecem si sa nu ne lasi lipsiti de ajutorul tau.

Tu, care ai cunoscut in viata ta foamea si frigul, ajuta-ne sa scapam de lipsurile care ne apasa. Tu, care ai simtit lipsa dragostei parintesti, ajuta-ne pe noi, cei ce suntem raniti de rautatile celorlalti. Sfinte al lui Dumnezeu, povatuieste-ne pe calea mantuirii. Fii de acum inainte calauza noastra duhovniceasca. Fii de acum inainte ocrotitorul nostru. Fara numar sunt cursele pe care ni le intinde vrajmasul pentru a nu trai cum se cuvine si pentru a ne umple de intinaciune. Dar mare este si puterea mijlocirii tale, care covarseste lucrarile sale.



O, Sfinte Iona, nespusa a fost bucuria noastra cand am auzit de vietuirea ta sfanta. Inimile noastre dornice de curatie s-au desfatat la aflarea nevointelor tale. Tu, care ai aratat ca grijile vietii acesteia nu ii pot rupe pe credinciosi de slujirea iubitorului de oameni Dumnezeu, fii pentru noi pilda si intarire in lupta cu patimile si cu diavolii.
Sfinte Iona, asa cum vedeai oarecand cu duhul cugetele ucenicilor tai, asa si acum vezi incercarile care ne apasa. Din toate partile suntem impresurati, dar nu vrem sa ne lasam biruiti. Tu, sfinte, ai fost prigonit nu numai de oamenii necredinciosi, ci chiar de catre slujitorii nevrednici ai altarului. Prin grele ispite ai trecut, dar ai primit prin ele dar de la Dumnezeu.

Bucura-te, Apostol al sfinteniei in lume! Bucura-te, cununa a familiilor credincioase! Bucura-te, lauda a preotilor vrednici! Bucura-te, izgonitorule al demonilor! Bucura-te, tamaduitorule al bolilor!

Multime de minuni izvorasc din cinstitele tale moaste. Te rugam, Sfinte Iona, sa ne tamaduiesti pe noi si pe cei de aproape ai nostri de toata boala si neputinta. Roaga-te pentru cei adormiti si cere pentru ei mila de la Dumnezeu. Ai grija de toti cei ce cheama numele tau cu evlavie. Ca vazand noi lucrarile tale cele sfinte si vietuind acoperiti de dragostea ta, sa punem inceput bun mantuirii si sa-L laudam cu o singura inima si o singura gura pe Dumnezeul Care te-a proslavit, in vecii vecilor. Amin!



Troparul Sfantului Iona din Odessa (glas 8)

Ravnitorule aparator al Ortodoxiei, dezradaci natorule al schismei si eresului, tamaduitorule din Odessa si fierbinte rugatorule catre Dumnezeu, prin viata si minunile tale te-ai asemuit Facatorului de minuni Ioan din Kronstadt, Sfinte Iona; roaga-L pe Hristos Dumnezeu sa ne mantuiasca sufletele noastre.



Condacul Sfantului Iona din Odessa (glas 8)

Nevointele cele de multe feluri ale vietii tale cine le va spune? Milele lui Dumnezeu cele de multe feluri, aratate prin tine, cine le va socoti? Ci indraznirea ta catre Atotinduratul Dumnezeu si catre Preacurata Nascatoare de Dumnezeu binecunoscand-o, intru umilinta inimii strigam tie: nu ne lipsi nici pe noi de ajutorul si solirea ta, pastorule al lui Hristos si Facatorule de minuni, Iona.

Sfantul Valentin al Ortodoxiei

An de an, ziua de 14 februarie ne pune pe fiecare dintre noi, in calitate de crestini ortodocsi, in fata unui dublu paradox. In primul rand, de Valentine’s Day a auzit toata lumea, astfel incat, la o adica, oricine poate defini succint "sarbatoarea", in timp ce despre viata Sfantului Valentin nu cunoaste nimeni mai nimic.

In al doilea rand, multi sunt contrariati de faptul ca in aceasta zi nu intalnesc in Calendarul Ortodox niciun sfant care sa poarte acest nume. Intamplarea face ca nici Calendarul Romano-Catolic sa nu-l mai pomeneasca in aceasta zi, Sfantul Valentin fiind scos din calendar in 1969 din cauza ambiguitatii datelor referitoare atat la persoana sa, cat si la faptele care au condus la consacrarea lui ca sfant. In prezent, la 14 februarie, catolicii ii amintesc pe Sfintii Chiril si Metodie.

Asadar, nu gresim atunci cand spunem ca Valentine’s Day, cu tot "marketing-ul" aferent, este in Romania - si nu numai - o "sarbatoare" fara sarbatorit.

Despre Valentine’s Day s-a scris si s-a comentat suficient, pro si contra. S-a scris si s-a spus, din pacate, destul de putin despre Sfantul Valentin al Ortodoxiei, praznuit de Biserica in ziua de 30 iulie.



Sfantul Valentin s-a nascut in anul 175, la Interamna (Terni de astazi, in regiunea Umbria din Italia). A fost hirotonit preot de catre Sfantul Felician de Foligno, iar Episcop de Interamna de catre Papa Victor I, in anul 197.

Remarcabil propovaduitor al Evangheliei, facator de minuni si vindecator, a fost foarte iubit de catre credinciosii sai. El l-a vindecat pe fratele tribunului roman, Frontanus, de o boala foarte grea. Cand s-a imbolnavit Cherimon, fiul vestitului filosof Craton, acesta, urmand sfatului lui Frontanus, l-a chemat pe Episcopul Valentin la Roma. Cherimon suferea de o boala care ii schimonosea si ii contorsiona cumplit trupul. Dupa ce Sfantul Valentin a petrecut o noapte in rugaciune, Cherimon, complet sanatos, s-a aratat inaintea filosofului Craton, tatal sau. Atunci s-au botezat Craton si toata casa acestuia, impreuna si cu trei discipoli ai lui.



Sfantul Valentin a fost arestat, torturat si decapitat la Roma, la varsta de aproape o suta de ani, din ordinul prefectului Placid Furius, in timpul persecutiilor imparatului Marc Aureliu. Sfantul Valentin a fost ucis in secret, in timpul noptii, pentru a se evita rascoala populatiei din Terni.

Trei dintre discipolii lui Craton, Procul, Efiv si Apolonie, au fost si ei ucisi impreuna cu Sfantul Valentin, in anul 273.

Particele din moastele Sfantului Mucenic Valentin se gasesc la Biserica Delea-Noua Calist din Bucuresti. Sfintele Moaste au fost primite in dar de la Episcopia din Terni, Italia, in anul 2005.

In Calendarul Ortodox, pe langa Sfantul Ierarh Mucenic Valentin, praznuit pe 30 iulie, intalnim mai multi mucenici care au purtat acest nume: Sfintii Mucenici Marcu, Sotirih si Valentin - 24 octombrie, Sfanta Mucenita Valentina - 10 februarie, Sfantul Mucenic Valentin - 16 februarie; Sfantul Mucenic VASfantul Mucenic Valentin - 24 aprilie, Sfantul Valentin Preotul - 06 iulie, Sfanta Mucenita Valentina - 18 iulie.

Valeriu Gafencu - Sfantul Inchisorilor

Vineri, 18 februarie 2011, se implinesc 59 de ani de la adormirea in Domnul a tanarului Valeriu Gafencu, unul dintre studentii care au luminat si sfintit inchisorile comuniste, cu viata lor.

Valeriu Gafencu s-a nascut in localitatea Sangerei, judetul Balti, in Basarabia, in ziua de 24 ianuarie 1921, si a murit in temnita de la Targu Ocna, in ziua de 18 februarie 1952, la varsta de 31 de ani. Valeriu Gafencu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptand pentru apararea credintei ortodoxe si a neamului romanesc, de atacurile satanei. Multi il numesc "Sfantul inchisorilor", asteptand cu nerabdare clipa canonizarii lui.

La varsta de 20 de ani, in toamna anului 1941, pe cand era student la Facultatea de Drept si Filosofie din Iasi, conducand un grup al Fratiilor de Cruce, a fost arestat si condamnat la 25 de ani de munca silnica. Activismul nationalist-crestin al tanarului Gafencu, care voia ca tot mai multi elevi si studenti sa se inscrie in Fratiile de Cruce, vazute drept bariere de rezistenta ridicate impotriva comunismului bolsevic, a fost singurul motiv pentru care el a fost numit "dusman al ordiniii publice".

In inchisoarea de la Aiud a fost inchis intre anii 1941-1944, iar in inchisoarea de la Pitesti a stat, mai apoi, intre anii 1944-1949. Vremea petrecuta pana acum, in lipsuri trupesti de tot felul, el si-a imbogatit-o cu mari daruri sufletesti, citind Sfanta Scriptura, Filocalia si Patericul. A treia detentie, si ultima, a fost cea de la inchisoarea-sanatoriu Targu Ocna, unde a fost inchis din decembrie 1949 si pana in 18 februarie 1952.

Bolile contactate in regimul dur de detentie al inchisorilor - TBC pulmonar, osos si ganglionar, reumatism -, cat si curatenia lui sufleteasca, l-au intarit si desavarsit duhovniceste. Avand intregul trup acoperit cu rani tuberculoase, Valeriu Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat pana si pe gardienii atat de inumani ai temnitei.

Valeriu si-a cunoscut din-nainte ziua plecarii la Domnul, precum odinioara erau haraziti parintii cei mari ai pustiei si sfintii cei tainuiti in lume. In ziua de 2 februarie 1952, cu 16 zile mai inainte de adormirea lui in Domnul, Valeriu i-a rugat pe colegii sai de suferinta sa-i faca rost de o lumanare si de o camasa alba, pana pe data de 18 februarie.

Astfel, dupa zece ani de inchisoare, Valeriu Gafencu a adormit in Domnul, vazandu-si din-nainte plecarea. In asteptata zi de 18 februarie, la ora 14:00, dupa o indelungata rugaciune, cu ultimele puteri, Valeriu a spus: "Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul."



"Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie sa stam sub povata duhovnicului, care inlatura voia nepriceputa, facand loc voii lasata de Dumnezeu in fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvaluie intentiile lui Dumnezeu in noi. Daca nu stam sub povata duhovnicului putem sa intram in rataciri mai mari ca patimile."

"Cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte, decat dinlauntrul vostru, din sufletul vostru, unde salasluieste Domnul Iubirii, Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra, veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge."