Sahaja Yoga
Istoric
Intemeietoarea acestei miscari este Nirmala Shrivasta, nascuta la Chindvara, in India Centrala, in anul 1923. Ulterior, ea si-a luat numele de Shri Mataji Nirmala Devi, Mataji insemnand "mama sfanta", iar Devi "cea divina". Este fiica unei familii de origine brahmana, practicanta a confesiunii crestine protestante. Tatal ei, un lider in lupta pentru castigarea independentei Indiei de sub tutela Marii Britanii, avea sa devina membru in Adunarea Constituanta a Uniunii Indiene in 1949, fiind unul dintre apropiatii lui Mahatma Gandhi. Conform datelor oferite de miscarea Sahaja Yoga, tatal sau ar fi fost un renumit filolog, pe langa calitatile sale de militant politic. Desi era licentiata in studii matematice, mama sa si-a consacrat viata familiei, ocupandu-se indeaproape de educatia celor unsprezece copii ai familiei.
Potrivit acelorasi date, la varsta de noua ani, Nirmala (sanscr. "imaculata", "cea pura") isi insotea tatal la ashram-ul Sabarmati al lui Mahatma Gandhi, unde isi petrecea vacantele scolare. Aici, tanara participa alaturi de restul practicantilor la tehnicile de meditatie organizate la orele 400, dimineata, conduse personal de Gandhi.
Dupa ce a urmat studii de medicina si psihologie, Nirmala s-a casatorit, in anul 1947, cu Chandika Prasad Shrivastava, devenit ulterior secretar general al Organizatiei Maritime Internationale a Natiunilor Unite, cu care va avea doua fiice. Ea a fost una dintre primele adepte ale miscarii Bhagwan, despre care am amintit. Vizitand ashram-u1 Muktananda, a decis sa se autointituleze guru-ina, fiind cinstita de catre proprii sai adepti ca "Shri Mataji", "Mama". Ea se considera deschizatoarea unui nou ev, a unei noi perioade in istoria religioasa a omenirii. Sistemul sincretist promovat de ea, cu elemente hinduisto -crestine, se numeste
"Sahaja (usor) Yoga" si pune accentul pe natura feminina a energiei "indumnezeitoare" a omului. Desi este prezenta in mai multe tari ale lumii, aceasta miscare nu a reusit sa atraga un numar prea mare de adepti. Pe langa acel "Universal Sahaja Temple" ("Templul universal Sahaja") din New Delhi exista centre Sahaja Yoga in Marea Britanie, Australia, Franta, S.U.A., Canada, Elvetia, Austria, Olanda, Germania, iar mai nou in diferite tari din centrul si sud-estul Europei.
Aceasta miscare neoreligioasa incearca sa se fundamenteze pe o pretinsa iluminare a "Mamei divine", conform careia ea n-ar reprezenta doar o reincarnare umana, ci intruparea "Fiintei Supreme", "intruparea" lui Dumnezeu insusi. Misiunea ei este de a-i conduce pe oameni spre mantuire. Nirmala Devi insasi sustine ca aceasta "iluminare" ar fi avut loc la 5 mai 1970. Din acel moment, se pretinde ca ea ar actiona ca "Mama divina" asupra tuturor oamenilor, fiind reprezentata ca zeita Kali sau ca "regina cerului", Maria.
In Romania, aceasta miscare si-a facut aparitia dupa 1990, in diferite orase constituindu-se grupari mici, care se intalnesc saptamanal in fata fotografiei "Mamei" timp de doua ore. Organizatia a fost inregistrata legal ca "Asociatia Sahaja-Yoga Romania" in 1991.
Doctrina si practici
Referitor la notiunea Sahaja, se pretinde ca aceasta ar semnifica o stare de constiinta in care se experimenteaza "starea primordiala, nonduala" a existentei. Este o stare de extensiune maxima a propriei constiinte, in care dispare orice alteritate, in care a fost anihilata orice relatie de tipul eu-tu, subiect-obiect, o stare de unitate deplina, cosmica, in cadrul careia dispare orice gandire discursiva, orice fragmentare. Acum, realitatea nu mai este perceputa analitic, fragmentar, ci doar ca intreg. Mesajul acesta se regaseste, din plin, in doctrina unor sisteme filosofice hinduiste, dar mai ales in Vedanta monista a lui Shankara din secolul al IX-lea. Conform miscarii in cauza, insa, Sahaja inseamna "innascut, manifestat fara efort", in ideea ca Sahaja Yoga ar reprezenta o practica "fara eforturi sau incordari, usoara sau spontana". In plus, sustin adeptii ei, practica reuseste sa produca eliberarea sau mantuirea inca din timpul vietii celui ce apeleaza la ea.
In fapt, doctrina prezinta un sincretism religios ciudat, contrar spiritualitatii indiene, daca avem in vedere faptul ca pretinde realizarea unitatii si identitatii fiintiale a omului cu Divinul, dar nu prin intermediul unui guru obisnuit, ci al unei "guru-ine", unei femei care se proclama "Mama tuturor mamelor, intruparea lui Hristos sau a Duhului Sfant, prin care incepe Epoca de aur a omenirii".
In centrul doctrinei si practicii Sahaja Yoga, Nirmala Devi plaseaza existenta unui "mecanism interior incorporat noua, un sistem foarte subtil". Aflat in stransa legatura cu sistemul nervos, acest sistem subtil determina si, in acelasi timp, ne permite sa percepem starea celor trei "canale" si a "centrelor" (chakra) noastre energetice. Toate problemele umane provin de la aceste centre care sunt esenta noastra. Ele actioneaza pe partea stanga si pe partea dreapta. Sistemul nervos "simpatic" stang si sistemul nervos "simpatic" drept au meniri diferite. Ele reprezinta, in viziunea fondatoarei miscarii, doua tipuri, sunt pur si simplu diferite, nu fac acelasi lucru.
Activat si stapanit prin practica meditatiei Sahaja Yoga, acest sistem sau mecanism subtil devine un instrument perfect, sustin adeptii miscarii, in dezvoltarea personalitatii omului, pe calea acestuia spre desavarsire si eliberare.
Canalul stang, ida nadi, corespunde sistemului nervos simpatic stang si reprezinta emotiile, dorintele, trecutul, aspectul feminin al personalitatii; cel drept, pingala nadi, corespunde sistemului nervos simpatic drept si sustine activitatea fizica si intelectuala, planificarea, aspectul masculin al personalitatii; in fine, canalul central, sushumna nadi, corespunde sistemului nervos "parasimpatic" si guverneaza echilibrul fizic, mental, emotional si evolutia spirituala. Filosoful chinez Lao tzi (sec. VI i.Hr.), afirma promotorii miscarii, identifica aceasta armonie individuala si cosmica cu ceea ce se cheama "dao" sau "tao", "calea de mijloc", respectiv complementaritatea celor doua principii universale, opuse, masculin si feminin.
Practicantii Sahaja Yoga sustin ca aceasta tehnica de meditatie ar purifica centrele energetice ale trupului, ar trezi si revigora energia kundalim, care salasluieste in om asemenea unui sarpe incolacit si, prin ascensiunea ei dinspre sezut pe maduva spinarii si patrunderea in fontanela posterioara, ar facilita "intrarea" individului in asa-numita "imparatie a lui Dumnezeu", in adevaratul sau "sine". Inainte de aceasta, insa, energia kundalini traverseaza centrul cunoscut sub numele de "agnya chakra” al celui de-al "treilea ochi", aflat in spatele fruntii, unde s-ar gasi Iisus si Maria, unde s-ar intersecta spatiul si timpul.
Eliberarea energiei feminine kundalini presupune, in acceptiunea miscarii, realizarea adevaratului sine, unirea acestuia cu Spiritul universal, pace interioara, vindecarea de toate bolile, inclusiv de cancer, revigorare morala si eliberarea de toate consecintele imorale pe care le implica societatea moderna. Eficacitatea acestei tehnici propagate de catre Nirmala Devi nu trebuie privita, insa, detasat de persoana "guru-inei". Aceasta, pentru ca activarea energiei kundalini nu se produce printr-o introvertire de tip meditativ in propriul sine, printr-o izolare exclusivista, ci prin acel transfer de energie, de putere (shaktipai), pe care il asigura atingerea, privirea, concentrarea asupra imaginii "Mamei divine", Nirmala, in tot acest timp practicantul tinand picioarele in apa calda cu sare.
Iata, foarte concret, cum se desfasoara exercitiul. In primul rand, se aseaza fotografia Nirmalei intr-un loc placut si luminos din camera si o lumanare aprinsa in fata fotografiei, pentru a putea fi arsa negativitatea ce se degaja din noi pe parcursul ascensiunii energiei kundalini spre centrele superioare. Se recomanda, apoi, o perioada de relaxare, cu ochii inchisi, fara ochelari, cu mana stanga rezemata pe genunchiul stang, cu palma in sus bine intinsa. In continuare, se pune palma dreapta pe diferite parti ale trupului si se rostesc noua formule adresate "Mamei divine" din fotografie, intre care: Shri Mataji, sunt eu spiritul? (de trei ori); Shri Mataji, sunt eu propriul meu stapan? (de trei ori); Shri Mataji, da-mi, te rog, cunoasterea pura divina (de sase ori) etc.
Dupa aceea, se aseaza ambele maini pe genunchi, cu palmele in sus, se deschid incet ochii si se priveste in liniste punctul rosu din centrul fruntii lui Shri Mataji, facandu-se o abstractie totala de gandurile care ar incerca sa ne copleseasca. Dupa cateva secunde, se poate "verifica" deasupra crestetului capului, la 10-20 cm, cu palma mainii drepte, existenta "brizei racoroase" ce iese din fontanela. Aceasta "briza" confirma, in viziunea miscarii Sahaja Yoga, realizarea adevaratului sine, unirea cu Absolutul. Prin urmare, singurul "criteriu stiintific" de verificare a "autenticitatii experientei" propuse este perceperea "brizei racoroase ce iese din fontanela".
Evaluare
Din scurta prezentare a tehnicii Sahaja Yoga se poate observa ca aceasta are putine elemente comune si, totodata, multe incompatibilitati cu Yoga clasica. Prin urmare, criticile dure exprimate la adresa ei de catre reprezentantii celorlalte scoli Yoga sunt pe deplin justificate. Acestia afirma ca ar fi o aberatie sa se creada ca energia kundalini ar putea fi ridicata "prin simpla scoatere a pantofilor din picioare si amplasarea mainilor pe diverse portiuni ale corpului. Daca acest lucru ar fi atat de simplu, intregul glob ar fi invadat in cateva ore cu mari intelepti si clarvazatori".
Desi se pretinde ca Sahaja Yoga nu are legatura cu vreo credinta religioasa, "Mama divina" este privita ca o divinitate care-l conduce pe practicant spre eliberare, asa incat doctrina miscarii poate fi perceputa ca o expresie a hinduismului teist. Sahaja Yoga este mai mult decat o forma obisnuita de idolatrie, ea este o forma de manipulare mentala, produsa de o persoana cu reale abilitati in aceasta directie. Experimentarea acelei "brize racoroase" deasupra crestetului capului, echivalenta cu "eliberarea", tine mai mult de domeniul magiei decat de acela al experientei religioase propriu-zise.
Referitor la manifestarile care insotesc ascensiunea energiei kundalini, psihologul american E. Hillstrom sustine ca asemenea manifestari nu sunt de natura biologica: "Experientele provocate de eliberarea energiei kundalini sunt cel mai greu de explicat dintr-un punct de vedere strict fizic sau fiziologic. Durerea, tremurul, miscarile involuntare si senzatiile extreme de frig sau cald sunt, in mod evident, mediate de creier, insa aceasta nu ne explica modul in care este stimulat creierul pentru a le produce. Exista cazuri in care o simptomatologie asemanatoare e produsa pe substrat patologic sau epileptic. Insa din moment ce majoritatea experientelor mentionate apar in stare de sanatate normala, iar dupa criza subiectii se intorc din nou la o stare de normalitate, probabil ca o explicatie pur fiziologica nu este adecvata". In acelasi context, acest psiholog sugereaza ca "se pot face paralele intre simptomele ce insotesc ridicarea energiei kundalini si cele asociate starilor de opresiune demonica (s.n.), intre care deranjul gandirii, trecerea prin stari emotionale extreme (melancolie profunda, extaz), stari de transa sau perioade de inconstienta...".
Nirmala Devi, care revarsa energia kundalini, chipurile, ca pe un fel de "Duh Sfant", pretinde propriilor adepti o devotiune totala fata de persoana ei. Desi isi finanteaza toate calatoriile, intrunirile si ritualurile spirituale (puja) din banii discipolilor sai, ea nu inceteaza sa avertizeze in privinta existentei unei multimi de "falsi" guru, care "revendica bani in numele lui Dumnezeu".
Ea sustine ca Hristos ar fi doar treapta penultima a mantuirii. Daca Hristos n-a facut altceva decat sa ne indemne sa ne rugam prin cererea "si ne iarta noua greselile noastre", ea in schimb, Nirmala Devi, ne poate conduce spre acel loc al "autodesavarsirii", al desavarsirii prin noi insine, spre locul unde se desfasoara "lotusul cu o mie de frunze", acolo unde omul poate marturisi "eu nu am nicio vina". " Guru-ina" pretinde din partea adeptilor sa o urmeze neconditionat, sa indeplineasca mecanic tot ceea ce le cere si sa nu emita absolut nici un punct de vedere critic la adresa sa sau a sistemului promovat de ea.
Cultul mortilor in hinduism
Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele celor drepti, in lumile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec prin diferite reincarnari. Pe langa cele sapte lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti inca cinci paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti numai unii muritori care s-au facut vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde salasluiesc acesti zei.
In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre ele intr-un anumit fel : "locul intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor inferioare este palatul lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este despartit de lumea noastra printr-un fluviu de foc, pe care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului care le-a facut slujba de inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita. Altfel i-ar trebui patru ore, in care timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui Yama, mortul se prezinta la judecata in fata acestui inspaimantator personaj. Secretarul infernului deschide marea carte in care sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mortului. Daca faptele bune sunt mai multe decat cele rele, mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi superioare. Daca faptele rele sunt mai multe decat cele bune, atunci este trimis intr-unul din cele 21 de infernuri, in care chinurile sunt atat de ingrozitoare cum numai imaginatia indienilor le-a putut inchipui. Totusi, dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai mult locuri de trecere, sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si eliberarea de a mai renaste.
In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.
Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un rau sau intr-un alt loc socotit ca sfant.
Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa de vie la moartea sotului ei.
Credintele cu privire la viata viitoare si riturile de inmormantare ale hinduismului nu sunt mult diferite de cele din perioadele vedica si brahmana. In general, indienii cred in existenta a sapte lumi superioare (swarga) si sapte lumi inferioare (patala), avand pamantul ca centru si constituind cu totul cele cincisprezece "lumi de purificare". In lumile superioare sunt sufletele celor drepti, in lumile inferioare ale celor pacatosi, iar pe pamant sunt sufletele celor care trec prin diferite reincarnari. Pe langa cele sapte lumi superioare, mai sunt insa in regiunile ceresti inca cinci paradisuri speciale ale diferitilor zei principali, unde sunt primiti numai unii muritori care s-au facut vrednici sa fie primiti in locurile de mare fericire unde salasluiesc acesti zei.
In cele sapte "lumi inferioare" se afla de asemenea 21 de infernuri, numite fiecare dintre ele intr-un anumit fel : "locul intunericului", "locul plansetelor" etc. In centrul regiunilor inferioare este palatul lui Yama, zeu mortilor. Imperiul lui Yama este despartit de lumea noastra printr-un fluviu de foc, pe care-l trec usor numai cei care au dat o vaca si o moneda brahmanului care le-a facut slujba de inmormantare. Agatat de coada vacii, sufletul trece fluviul intr-o clipita. Altfel i-ar trebui patru ore, in care timp sufera grozav din pricina apei care arde. In imparatia lui Yama, mortul se prezinta la judecata in fata acestui inspaimantator personaj. Secretarul infernului deschide marea carte in care sunt scrise zilnic faptele bune si rele ale mortului. Daca faptele bune sunt mai multe decat cele rele, mortul este trimis intr-una din cele sapte lumi superioare. Daca faptele rele sunt mai multe decat cele bune, atunci este trimis intr-unul din cele 21 de infernuri, in care chinurile sunt atat de ingrozitoare cum numai imaginatia indienilor le-a putut inchipui. Totusi, dupa conceptia hinduista, atat raiul cat si iadul sunt mai mult locuri de trecere, sufletele reincarnandu-se mereu pana la deplina purificare si eliberarea de a mai renaste.
In privinta riturilor de inmormantare, observam ca acestea sunt, ca la mai toate popoarele dealtfel, complicate si respectate cu strictete. Astfel, inainte ca muribundul sa-si dea sufletul, este asezat jos pe un strat de iarba acoperit cu o panza noua, pentru ca, daca moare pe pat sau pe o rogojina, in lumea cealalta trebuie sa tarasca dupa sine patul sau rogojina pe care a murit. De asemenea se leaga mijlocul muribundului cu o panza noua. Urmeaza un serviciu religios savarsit de brahman, care toarna in gura muribundului cateva picaturi dintr-un lichid in care a fost dizolvat praf de santal. Apoi se aduce langa muribund o vaca gatita cu o panza pe spinare si cu coarnele impodobite cu ghirlande si cu inele de aur sau de alte metale pretioase. Muribundul trebuie sa apuce coada vacii, pentru ca aceasta sa-l conduca in lumea cealalta la locuinta de veci. Vaca si gateala acesteia sunt daruite apoi brahmanului care a oficiat serviciul de inmormantare.
Dupa ce muribundul si-a dat sufletul, cei de fata incep bocitul sub forma unor lungi litanii cadentate. Brahmanul savarseste un alt serviciu divin, pronuntand la urechea cadavrului in chip misterios o formula sacra. Apoi cadavrul este imbaiat, i se pun pe frunte foi de plante sfinte, i se pune in gura betel si este dus cu pompa la locul incinerarii, grabindu-se cat mai mult toate aceste pregatiri, pentru ca obiceiul cere ca rudele, prietenii si chiar vecinii sa nu manance nimic pana ce mortul nu este dus de acasa. Pe drumul spre locul incinerarii se fac trei opriri, pentru ca un preot sa introduca in gura mortului cate putin orez inmuiat. Cenusa rezultata dupa ardere este pusa intr-o urna si ingropata pentru cateva zile in pamant. Apoi este scoasa si aruncata intr-un rau sau intr-un alt loc socotit ca sfant.
Desigur, castele inferioare au rituri de inmormantare mult mai simple si, cum incinerarea este costisitoare, cei prea saraci isi ingroapa mortii in pamant. Dealtfel, sunt regiuni ale Indiei in care inhumarea este traditionala. Mai demult se obisnuia sa se arunce cadavrele in Gange sau intr-o alta apa socotita ca sfanta. Englezii au interzis insa aceasta practica neigienica. De asemenea, a fost interzis, inca din 1822, vechiul rit funerar numit sati si potrivit caruia sotia mortului trebuia sa fie arsa de vie la moartea sotului ei.
Sacrificiul in hinduism
Sacrificiului in religia hindusa vizeaza implorarea, intrucat are in vedere obtinerea unor beneficii viitoare. Sacrificiile sunt aduse in mod special lui Varuna, pazitorul ordinei morale.
Scriitorii si teologii hindusi impart sacrificiile in doua clase principale: nitya (ordinare) si naimittika (ocazionale). Sacrificiile ordinare vedice erau de trei feluri : cele legate de cursul zilei, ale lunii si cele ale anului. Ritualurile zilnice aveau loc dimineata si seara. Ele constau din oferte de foc pentru zei si alimente pentru celelalte fiinte.
Sacrificiile lunare se oficiau la aparitia lunii noi si a lunii pline, cand se oferea zeilor mancare gatita. Cele anuale se oficiau din patru in patru luni, la inceputut fiecarui anotimp.
Sacrificiul este privit ca mijloc de a obtine putere asupra lumii acesteia si asupra celei de dincolo.
Yajna (sacrificiul) luat in totalitatea, sa este conceput ca un fel de masinarie, in care fiecare piesa trebuie sa se acorde cu cealalta. El exista din eternitate si purcede de la fiinta suprema Brahma. Insasi crearea lumii este considerata ca fiind rezultatul unui sacrificiu oficiat de Fiinta suprema. Sacrificiul, fiind reprezentat adeseori ca un fel de fiinta cu trup omenesc, implica anumite ritualuri legate de capul sau, altele de gat, altele de ochi etc. Elementul cel mai important din sacrificiu este ca toate aceste parti sa fie in armonie si prin urmare nimic sa nu fie excesiv sau sa lipseasca. Aceasta armonie a catorva parti din sacrificiu constituie forma lui, rupa. Daca forma a fost viciata, intregul sacrificiu va fi zadarnic.
Intrucat greselile sunt inevitabite, datorita ritualurilor foarte complicate, oficiantul este ajutat de un preot brahman, care are datoria de a corecta fiecare greseala printr-o jertfa de iertare.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca sacrificiul era mai mult un ritual cosmic de sustinere a zeilor si structurii universului, decat de a intari si promova o comunitate umana si relatiile ei cu divinitatea.
Sacrificiului in religia hindusa vizeaza implorarea, intrucat are in vedere obtinerea unor beneficii viitoare. Sacrificiile sunt aduse in mod special lui Varuna, pazitorul ordinei morale.
Scriitorii si teologii hindusi impart sacrificiile in doua clase principale: nitya (ordinare) si naimittika (ocazionale). Sacrificiile ordinare vedice erau de trei feluri : cele legate de cursul zilei, ale lunii si cele ale anului. Ritualurile zilnice aveau loc dimineata si seara. Ele constau din oferte de foc pentru zei si alimente pentru celelalte fiinte.
Sacrificiile lunare se oficiau la aparitia lunii noi si a lunii pline, cand se oferea zeilor mancare gatita. Cele anuale se oficiau din patru in patru luni, la inceputut fiecarui anotimp.
Sacrificiul este privit ca mijloc de a obtine putere asupra lumii acesteia si asupra celei de dincolo.
Yajna (sacrificiul) luat in totalitatea, sa este conceput ca un fel de masinarie, in care fiecare piesa trebuie sa se acorde cu cealalta. El exista din eternitate si purcede de la fiinta suprema Brahma. Insasi crearea lumii este considerata ca fiind rezultatul unui sacrificiu oficiat de Fiinta suprema. Sacrificiul, fiind reprezentat adeseori ca un fel de fiinta cu trup omenesc, implica anumite ritualuri legate de capul sau, altele de gat, altele de ochi etc. Elementul cel mai important din sacrificiu este ca toate aceste parti sa fie in armonie si prin urmare nimic sa nu fie excesiv sau sa lipseasca. Aceasta armonie a catorva parti din sacrificiu constituie forma lui, rupa. Daca forma a fost viciata, intregul sacrificiu va fi zadarnic.
Intrucat greselile sunt inevitabite, datorita ritualurilor foarte complicate, oficiantul este ajutat de un preot brahman, care are datoria de a corecta fiecare greseala printr-o jertfa de iertare.
Ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca sacrificiul era mai mult un ritual cosmic de sustinere a zeilor si structurii universului, decat de a intari si promova o comunitate umana si relatiile ei cu divinitatea.
Rugaciunea in Hinduism
Henry le Saux, afirma, ca rugaciunea suprema a hindusilor este AUM (OM), pianava, silaba sfanta a oricarui inchinator ce se adreseaza Divinitatii. Aceasta silaba-rugaciune comunica inefabilul si profunzimea nepatrunsa a misterului dumnezeiesc, desi nu inseamna ceva anume intre toate celelalte cuvinte rostite de om. AUM este exclamatia celui coplesit de prezenta divina, cel mai simplu cuvant, cuvantul divin, vag, primul cuvant rostit si de divinitate cand se reveleaza in creatie sau cand este izvor sau origine a sufletului. Vag este sunetul brahman, inceputul cuvintelor si sensurilor lor. Silaba AUM (OM) este ultimul cuvant pe care se cuvine sa-l rosteasca omul ca fiinta insufletita, inainte de despartirea sufletului de trup si de intrarea sufletului in tacerea divina.
Cea mai simpla dar si cea mai consistenta rugaciune brahmana, potrivit Legii lui Manu, se compune din silaba sfanta AUM, cele trei cuvinte sfinte BUR (pamant), BUVAH (aer) si SVAR (cer), dupa care se rosteste cunoscuta Gayatri. Deci, inchinatorului trebuie sa se indrepte in primul rand catre Divinitate si apoi sa recunoasca si sa rosteasca numele celor trei lumi vedice (lumea pamanteasca, lumea atmosferica si lumea cereasca) si numai dupa aceea sa rosteasca rugaciunea umana propriu-zisa, Gayatri: "Sa meditam asupra stralucirii supreme a divinului insufletitor : sa dea imbold gandurilor noastre".
Cine, timp de trei ani, repeta in toate zilele, fara preget, aceasta rugaciune, se va intoarce in Dumnezeirea suprema (Brahma), usor ca vantul si imbracat in chip nemuritor.
O alta rugaciune indiana, foarte frecventa se pronunta la funeralii, inainte de inhumarea decedatului. Aceasta rugaciune este un fragment din Rig-Veda: "O, zeu al mortii, pleaca departe, pe cararea ta, deosebita de aceea care duce la zei. Tie iti vorbesc, care ai ochi, care auzi; nu ne vatama copiii si barbatii. Voi, credinciosi, care ati venit si ati sters urma mortii, sa dobanditi pe viitor viata lunga, s-aveti parte de multi urmasi, sa fiti bogati, curati, neprihaniti... Dupa cum se insira zilele una dupa alta, tot asa, o, Creatorule, oranduieste bine vietile acestora... O, pamantule, deschide-te; nu apasa asupra lui, fii prietenos cu el (cu mortul) si ajuta-l; acopera-l, pamantule, ca mama pe copilul ei cu haina".
In aceasta rugaciune alterneaza cuvintele adresate lui Yama - zeitate a mortii sau primul plecat dintre cei vii - cu cele adresate persoanelor din alaiul funerar si chiar pamantului gata sa primeasca trupul lipsit de viata. Trebuie remarcat insa ca Yama nu este zeu de rang superior : pe undeva, el provine dintre muritori si, din aceasta cauza, ca incepatura a celor morti, el este rugat nu sa vina ci sa se departeze, se lase in pace pe oamenii aflati in viata.
Viata de apoi in hinduism
In perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu stramosii. Dupa moarte sufletul celui mort intra in lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris), unde traia fericit in casa lui Vishnu.
Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina specific indiana. Ea a fost gasita si la alte popoare mai primitive sau mai evoluate din intreaga lume. In contextul ei hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii termeni: la moarte sufletul nu trece intr-o stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de pedeapsa vesnica, in iad, ci va renaste in alte forme de viata pana cand se va termina necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se succed in ordine ontologica spre stari fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in cauza. Exista o singura exceptie si aceasta in cazul in care moartea reprezinta intoarcerea in unitatea absoluta cu Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice credincios hindus.
Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:
a. Calea faptelor - karma marga - este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.
b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la baza careia sta conceptia ca omul, in viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta ontologica, ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.
Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de perceput. Omul persista in convingerea iluzorie ca eul individual si lumea exista separat. Intr-o astfel de conditie cognitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor. Calea cunoasterii reprezinta un proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase, intelectuale, sociale si de traire spirituala intensa, de asceza
c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii (moksa). Bhakti inseamna iubire totala si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca recunostinta pentru ajutorul promis si primit.
Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire la doua cai: calea zeilor (devayana) sau calea lumini si calea stramosilor (pitriyana) sau calea intunericului.
Calea zeilor sau devayana. Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in cazul in care ele nu au fost savarsite, sufletele celor eliberati intra in flacara focului, din flacara in zi, din zi in jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din soare in luna, din luna in fulger. In fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea persoana conduce sufletul la Brahman.
Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si reprezinta etapele de reintoarcere in lumea empirica.
In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun accentul pe jertfe si fapte bune si milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte in partea intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand soarele a trecut in partea de sud. Cei care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea stramosilor, de unde trec in spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii mananca.
Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de reintoarcere in lumea existentei empirice. Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din fum in ceata, din ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie pentru ca sa se nasca sub forma de orez, ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din aceasta stare doar daca cineva maninca semintele sau fructele respective.
Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul eliberat isi cunoaste adevarata natura a eului
In perioada vedica credinta in viata de apoi era considerata ca o comuniune cu stramosii. Dupa moarte sufletul celui mort intra in lacasul binecuvantat al stramosilor (pitris), unde traia fericit in casa lui Vishnu.
Credinta in transmigrarea sufletelor (samsara) sau reincarnare nu este o doctrina specific indiana. Ea a fost gasita si la alte popoare mai primitive sau mai evoluate din intreaga lume. In contextul ei hindus sau indo-arian, ea este formulata in urmatorii termeni: la moarte sufletul nu trece intr-o stare permanenta fiintiala de fericire vesnica, in rai, sau de pedeapsa vesnica, in iad, ci va renaste in alte forme de viata pana cand se va termina necesitatea de intrupare. Nasterile si renasterile se succed in ordine ontologica spre stari fiintiale mai bune sau mai rele, dupa cum sunt faptele celui in cauza. Exista o singura exceptie si aceasta in cazul in care moartea reprezinta intoarcerea in unitatea absoluta cu Brahman. Aceasta este starea ultima spre care tinde orice credincios hindus.
Traditia hindusa preconizeaza trei cai pentru eliberare:
a. Calea faptelor - karma marga - este cea mai veche metoda folosita in scopul eliberarii.
b. Calea cunoasterii - jnana marga isi are originea in gandirea metafizica a upanishadelor, la baza careia sta conceptia ca omul, in viata sa pamanteasca, se afla intr-o stare de ignoranta ontologica, ignoranta care cauzeaza intreaga suferinta umana.
Omul este Brahman-Atman si nimic altceva. Acest adevar nu este, insa usor de perceput. Omul persista in convingerea iluzorie ca eul individual si lumea exista separat. Intr-o astfel de conditie cognitiva omul se afla incatusat in procesul nesfarsit al renasterilor. Calea cunoasterii reprezinta un proces intreg de indepliniri ale unor indatoriri religioase, intelectuale, sociale si de traire spirituala intensa, de asceza
c. Calea dragostei - bhakti marga este cea mai raspandita metoda de realizare a eliberarii (moksa). Bhakti inseamna iubire totala si plina de speranta, fata de o anumita zeitate, ca recunostinta pentru ajutorul promis si primit.
Atunci cand vorbesc despre starea sufletului dupa moarte, upanishadele fac referire la doua cai: calea zeilor (devayana) sau calea lumini si calea stramosilor (pitriyana) sau calea intunericului.
Calea zeilor sau devayana. Dupa ce au fost efectuate ritualurile funerare chiar si in cazul in care ele nu au fost savarsite, sufletele celor eliberati intra in flacara focului, din flacara in zi, din zi in jumatatea stralucitoare a lunii, de aici in an, din an in soare, din soare in luna, din luna in fulger. In fulger exista o persoana care este altceva decat om. Acea persoana conduce sufletul la Brahman.
Calea stramosilor - pitriyana este explicata, prin analogie cu devayana si reprezinta etapele de reintoarcere in lumea empirica.
In devayana drumul urmat este luminos, iar in pitriyana este intunecat. Astfel, cei care pun accentul pe jertfe si fapte bune si milostenie intra in fum, din fum trec in noapte, din noapte in partea intunecata a lunii, de aici in partea friguroasa a anului, cand soarele a trecut in partea de sud. Cei care pornesc pe aceasta cale nu mai ajung anul caci intra in lumea stramosilor, de unde trec in spatiu, din spatiu in luna care este Soma, hrana zeilor, iar zeii ii mananca.
Ei raman acolo pana se termina orice roada a faptelor bune si urmeaza, apoi, calea de reintoarcere in lumea existentei empirice. Din spatiu ei intra apoi in vant, din vant in fum, din fum in ceata, din ceata in nori, din nori cad pe pamant sub forma de ploaie pentru ca sa se nasca sub forma de orez, ovaz, ierburi, copaci sau produse ale altor seminte. Pot sa iasa din aceasta stare doar daca cineva maninca semintele sau fructele respective.
Rezultatul cunosterii supreme este moksa sau mukti-eliberarea. In aceasta stare sufletul eliberat isi cunoaste adevarata natura a eului
Sufletul in hinduism
Inainte de aparitia scrierilor upanishadice, s-a facut o distinctie in structura fiintiala a omului, afirmandu-se pe langa trup, existenta sufletului. Procesul, prin care s-a ajuns la afirmarea existentei sufletului ca entitate de sine statatoare, ne este necunoscut.
Esenta acestei credintei in transmigrare este rasplata morala a faptelor, adica sufletul unui om trece prin mai multe vieti si culege de fiecare data roadele vietii anterioare. Fericirea sau mizeria din viata prezenta sunt o dovada vietii pe care oamenii au dus-o in existentele lor anterioare. Intrucat trupul dispare la moarte, s-a ajuns la acceptarea unei entitati nepieritore care supravietuieste si care este supusa pedepsei reintruparii. Sufletele oamenilor sunt entitati eterne, fara de inceput si fara de sfarsit. Pentru desemnarea esentei launtrice a individului si a lumii, se folosesc doi termeni: brahman si atman. Continutul ideatic al acestor doua cuvinte este in gandirea indiana identic, deoarece realitatea exprimata de fiecare cuvant este identica cu cealalta, adica brahman, sufletul si esenta lumii, este una cu atman, sufletul uman.
Pe langa Upanishade si Vedanta, mai exista alte sisteme de gandire, care, spre deosebire de acestea, profeseaza multiplicitatea sufletelor. Unul din acestea este si sistemul Samkhya, care sustine un dualism ontologic. Exista doua entitati eterne: natura originala sau materia prakriti si o infinitate de suflete - purusas. Ideile fundamentale promovate de Samkhya referitor la suflet sunt identice cu cele din Upanishade si Vedanta, deosebirea consta numai in faptul ca accepta o multiplicitate de suflete.
Vaisesika, un sistem de gandire tarziu, recunoaste existenta mai multor suflete si realitatea lumii. In acest sistem conceptul de suflet este mai bogat si mai plin decat in sistemele anterioare. Simtirea si vointa sunt recunoscute ca functiuni ale sufletului.
Nu putem trece mai departe fara a mentiona aici si ceea ce Bhagavad Gita are de spus in problema Eului individual si a naturii psiho-fizice a omului, mai ales ca aceasta scriere, desi nu face parte integranta din canonul sacru al vedelor si upasnishadelor, are un rol de extrema importanta in viata spirituala si religioasa a credinciosului hindus.
Bhagavad Gita incepe cu faimosul dialog dintre Krishna si Arjuna, in care Krishna descrie natura "eului intrupat", subiect de mare importanta si hotarator pentru lupta pe care Arjuna trebuia sa o inceapa. Despre eu se poate spune ca actioneaza doar in masura in care este atasat de trup, functia sa independenta fiind de a trai. Este interesant de observat ca Bhagavad Gita nu ne spune prea multe despre eu, ci doar ca trebuie eliminat, deoarece el este un centru fals al personalitatii, intrucat crede ca actioneaza, in realitate nu el este cel care actioneaza ci partile constitutive ale naturii: sattva, rajas si tamas - bunatatea sau puritatea, pasiunea sau energia si intunericul. Putem vorbi de urmatoarele stari:
1. Starea de trezvie este starea in care omul are o cunoastere empirica directa a obiectelor si lucrurilor materiale care il inconjoara. In starea de trezvie omul contempla o realitate falsa, asa cum se intampla in timpul somnului.
2. Somnul cu vise este starea de cunoastere a obiectelor launtrice. In aceasta stare facultatile externe exista ca in orice conditie umana, dar si reabsorbite in simtul launtric al omului, adica in minte. Avand o existenta aparenta este iluzorie in raport cu Absolutul.
3. Starea de somn fara vise sufletul individual depaseste starea de constienta in sens empiric si intra intr-o unire trecatoare cu prajna atman, subiectul cunoscator etern, adica Brahman. In aceasta stare vehicolul lui atman este karana-sarira, care nu este ceva separat de atman, intrucat pe acest taram fiintial nu exista diferentiere.
In aceasta stare, atman intra in unire cu constiinta suprema a eului si cu obiectul ei unic care este fericirea. In somnul adanc intreaga fiinta este adunata in stare de unitate, fiinta omului atingand maximul de intensitate fiintiala, intensitate cunoscuta ca suprema fericire - ananda.
4. Turiya este cea de a patra stare a lui atman. Desi upanishadele clasice nu admit o stare superioara somnului adanc, care este considerata "fericire suprema", odata cu aparitia sistemului Yoga a fost conceputa o a patra stare, care a fost ridicata la rangul de suprema realizare a fericirii, mult superioara starii de somn adanc.
In starea turiya sufletul individual devine constient de originea sa fiintiala
Inainte de aparitia scrierilor upanishadice, s-a facut o distinctie in structura fiintiala a omului, afirmandu-se pe langa trup, existenta sufletului. Procesul, prin care s-a ajuns la afirmarea existentei sufletului ca entitate de sine statatoare, ne este necunoscut.
Esenta acestei credintei in transmigrare este rasplata morala a faptelor, adica sufletul unui om trece prin mai multe vieti si culege de fiecare data roadele vietii anterioare. Fericirea sau mizeria din viata prezenta sunt o dovada vietii pe care oamenii au dus-o in existentele lor anterioare. Intrucat trupul dispare la moarte, s-a ajuns la acceptarea unei entitati nepieritore care supravietuieste si care este supusa pedepsei reintruparii. Sufletele oamenilor sunt entitati eterne, fara de inceput si fara de sfarsit. Pentru desemnarea esentei launtrice a individului si a lumii, se folosesc doi termeni: brahman si atman. Continutul ideatic al acestor doua cuvinte este in gandirea indiana identic, deoarece realitatea exprimata de fiecare cuvant este identica cu cealalta, adica brahman, sufletul si esenta lumii, este una cu atman, sufletul uman.
Pe langa Upanishade si Vedanta, mai exista alte sisteme de gandire, care, spre deosebire de acestea, profeseaza multiplicitatea sufletelor. Unul din acestea este si sistemul Samkhya, care sustine un dualism ontologic. Exista doua entitati eterne: natura originala sau materia prakriti si o infinitate de suflete - purusas. Ideile fundamentale promovate de Samkhya referitor la suflet sunt identice cu cele din Upanishade si Vedanta, deosebirea consta numai in faptul ca accepta o multiplicitate de suflete.
Vaisesika, un sistem de gandire tarziu, recunoaste existenta mai multor suflete si realitatea lumii. In acest sistem conceptul de suflet este mai bogat si mai plin decat in sistemele anterioare. Simtirea si vointa sunt recunoscute ca functiuni ale sufletului.
Nu putem trece mai departe fara a mentiona aici si ceea ce Bhagavad Gita are de spus in problema Eului individual si a naturii psiho-fizice a omului, mai ales ca aceasta scriere, desi nu face parte integranta din canonul sacru al vedelor si upasnishadelor, are un rol de extrema importanta in viata spirituala si religioasa a credinciosului hindus.
Bhagavad Gita incepe cu faimosul dialog dintre Krishna si Arjuna, in care Krishna descrie natura "eului intrupat", subiect de mare importanta si hotarator pentru lupta pe care Arjuna trebuia sa o inceapa. Despre eu se poate spune ca actioneaza doar in masura in care este atasat de trup, functia sa independenta fiind de a trai. Este interesant de observat ca Bhagavad Gita nu ne spune prea multe despre eu, ci doar ca trebuie eliminat, deoarece el este un centru fals al personalitatii, intrucat crede ca actioneaza, in realitate nu el este cel care actioneaza ci partile constitutive ale naturii: sattva, rajas si tamas - bunatatea sau puritatea, pasiunea sau energia si intunericul. Putem vorbi de urmatoarele stari:
1. Starea de trezvie este starea in care omul are o cunoastere empirica directa a obiectelor si lucrurilor materiale care il inconjoara. In starea de trezvie omul contempla o realitate falsa, asa cum se intampla in timpul somnului.
2. Somnul cu vise este starea de cunoastere a obiectelor launtrice. In aceasta stare facultatile externe exista ca in orice conditie umana, dar si reabsorbite in simtul launtric al omului, adica in minte. Avand o existenta aparenta este iluzorie in raport cu Absolutul.
3. Starea de somn fara vise sufletul individual depaseste starea de constienta in sens empiric si intra intr-o unire trecatoare cu prajna atman, subiectul cunoscator etern, adica Brahman. In aceasta stare vehicolul lui atman este karana-sarira, care nu este ceva separat de atman, intrucat pe acest taram fiintial nu exista diferentiere.
In aceasta stare, atman intra in unire cu constiinta suprema a eului si cu obiectul ei unic care este fericirea. In somnul adanc intreaga fiinta este adunata in stare de unitate, fiinta omului atingand maximul de intensitate fiintiala, intensitate cunoscuta ca suprema fericire - ananda.
4. Turiya este cea de a patra stare a lui atman. Desi upanishadele clasice nu admit o stare superioara somnului adanc, care este considerata "fericire suprema", odata cu aparitia sistemului Yoga a fost conceputa o a patra stare, care a fost ridicata la rangul de suprema realizare a fericirii, mult superioara starii de somn adanc.
In starea turiya sufletul individual devine constient de originea sa fiintiala
Scrierile sacre in Hinduism
HINDUISMUL
Literatura religioasa hindusa se imparte in doua mari grupe denumite shruti si smrti, iar limba in care au fost redactate este sanscrita.
I. Shruti (auz), cuprinde acel grup de scrieri, considerate ca revelatie sfanta, pastrate prin traditie orala. Din acest grup sau colectie fac parte : Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Brahmanas Aranyakas-si Upanishadele.
Autoritatea divina a acestor scrieri nu este pusa la indoiala. Ele exista din vesnicie, sunt de origine supranaturala si au fost transmise prin oameni sfinti (profeti).
Rig Veda - Nu putem afirma cu certitudine data scrierii cartilor vedice. Se crede ca ele au fost totusi completate cu aproximativ 500 ani i.d. Hr. Unii ganditori sunt de parere ca inceputurile epocii vedice ar putea fi plasate in jurul secolului al XV-lea, iar altii merg mai departe fixand aceasta data in jurul anului 5000 i. d. Hr.
Rig Veda sau Veda Imnelor, contine 1028 de imne. Acestea erau recitate de un preot, in timpul jertfelor ca rugaciuni de invocare a zeilor.
Sama Veda are 1810 versuri. Cu exceptia a 75 de versuri, toate celelalte se afla in Rig Veda. Aceasta colectie este compusa din cantece si melodii pentru preoti.
Yajur Veda contine formule folosite in cadrul jertfelor. Textul ei este impartit in doua variante: Veda alba - shukla veda si Veda neagra - krishna veda. Prima parte contine texte scripturistice, iar a doua instructiuni privind oficierea jertfelor.
Atharva Veda este formata din 731 de imne cu caracter magic. Aceasta colectie este importanta pentru faptul ca aici suntem confruntati cu inceputurile unei gandiri speculative.
Textele Brahmanas, dintre care cel mai important este Shatapatha-Brahmana, sunt simple explicatii si interpretari ale ritualurilor folosite in cadrul anumitor jertfe. Ele ocupa un loc deosebit in istoria gandirii indiene prin aceea ca reprezinta o trecere de la gandirea mitica la gandirea logica.
In ordine cronologica, aceste texte sunt urmate de scrierile speculative cunoscute sub denumirea Aranyakas. Acestea contin meditatii ale eremitilor indieni, asupra semnificatiei jertfei si a cuvantului sacru brahman.
Upanishadele reprezinta chintesenta gandirii religioase si filozofice a indienilor. In ele gasim completarea si consumarea gandirii vedice.
Gandirea upanishadica adopta fata de traditia jertfelor interminabile o atitudine negativa, si incearca, putem spune cu succes, sa infiltreze un nou spirit, al contemplatiei, prin care jertfa este inlocuita printr-un act meditativ.
Ideea fundamentala a Upanishadelor se axeaza in jurul unui monism rigid. Exista doar o singura realitate, cea a lui Brahman. Existenta empirica in totalitatea ei este o manifestare a acestui principiu ultim, care sta la baza ei si o penetreaza.
Singura scapare din insiruirea ciclica a existentei este cunoasterea suprema a identitatii individului (atman) cu Absolutul (brahman). Faptele bune pot ameliora situatia individului inlantuit in procesul reincarnarii, dandu-i acestuia o sansa mai mare de eliberare in una din intruparile care vor urma. Eliberarea se efectueaza insa prin cunoasterea identitatii ontologice: tat tvam asi - Acela esti tu.
Invatatura Upanishadelor este patrunsa de pesimism si neliniste, de cautarea permanenta dupa Absolut. Nu se poate afirma, si aceasta trebuie sa avem intotdeauna in minte, ca Upanishadele reprezinta un sistem de gandire teologic coerent. In ele se gasesc ingramadite idei de cele mai diferite nuante.
II. Al doilea grup de texte, cunoscut sub numele generic de smrti, cuprinde traditia sacra veche, considerata ca lucrare a omului. Aceste scrieri au un caracter didactic.
In ordine cronologica, Vedangas (membrele vedei), sunt cele mai vechi. Ele trateaza probleme de fonetica, gramatica, etimologie, astronomie si ritual. Cartile legale, Dharma Shastras (Manuale legale), reprezinta o amplificare a textelor Vedangas. Dintre acestea cele mai importante sunt Legile lui Manu. Scrise candva intre anii 200 1. Hr. si 200 d. Hr. Legile lui Manu contin nu numai principii legale, ci si indrumari si reguli privind conduita zilnica. Sistemul de casta este interpretat ca insumand anumite responsabilitati morale si nicidecum un principiu in baza caruia, prin nastere, anumiti oameni se bucura de privilegii, iar altii nu.
Putem sa mai amintim aici cele 18 Puranas (vechi istorisiri) care trateaza cinci subiecte: creatia, a doua creatie, genealogia zeilor si sfintilor, descrierea perioadelor marilor patriarhi si istoria familiilor regale. Bhagavat Purana, cartea sfanta a vish-navasilor (urmasilor lui Vishnu) este cea mai cinstita dintre Puranas.
In cele din urma, dar nu mai putin importante, sunt faimoasele epopei indiene Ramayana si Maha Bharata, asemanate pe drept cuvant cu epopeile Greciei antice : Iliada si Odisea.
Ramayana sau Aventurile lui Rama, este cel mai vechi epic indian. A fost compus de inteleptul Valmiki in secolul al IV-lea sau al III-lea i.Hr. Textul epicului s-a pastrat in doua versiuni : una nordica, mai perfecta si alta bengaleza, care contine o multime de adaugiri.
Pe langa textul clasic al Ramayanei, mai exista un altul, de data mai recenta, Adhyatma Ramayana, atribuita lui Vyasa. Acesta este insa considerat acum ca facand parte integranta din Brahmanada Purana.
Ramayana descrie, in cele 24.000 de cuplete, faptele de vitejie ale lui Rama (Rama-chandra), dragostea lui Rama si a sotiei sale Sita, violul Sitei savarsit de Ravana, regele demon al Ceylonului, razboiul intreprins de Rama si maimutele aliate impotriva lui Ravana, distrugerea acestuia, salvarea Sitei, repunerea lui Rama pe tronul Ayodhya, gelozia sa si alungarea Sitei. Mult mai mare, ca extensiune si mai important decat Ramayana, este Maha Bharata. Acest epic cuprinde 220.000 de versuri.
Autorul Mahabharatei a fost Krishna Dwaipayana, cel care a aranjat Vedele. Se zice ca el ar fi invatat pe ucenicul sau Vaisampayana acest epic. La randul sau, Vaisampayana l-a recitat la festivalul regelui Janamejava. Tema principala a epicului este lupta dintre doua familii descendente din Kaurava prin Bharata : kauravasit condusi de Duryodhana si pandavasi condusi de Yudhishthira.
Yudhishthira isi pierde temporal imparatia in urma unui joc de zaruri. El si patru frati ai sai au trebuit sa cedeze imparatia lui Duryodhana si sa plece in exil pentru o perioada de 13 ani. Dupa trecerea celor 13 ani, Yudhishthira cere inapoi tronul care ii este insa refuzat. Intrucat el era un pacifist si nu dorea razboi, isi rezuma cererea sa la numai 5 sate. Si aceasta cerere ii este refuzata. Ca gest final, Yudhishthira trimite pe prietenul sau Krishna, Fiul lui Vasudeva, ca sol, avand menirea sa trateze pasnic cu Duryodhana recedarea imparatiei lui Yudhishthira.
Krishna nu era numai un print oarecare, el era Dumnezeu intrupat; marele zeu Vishnu care a luat trup si sange omenesc pentru protejarea celor mai buni si distrugerea facatorilor de rau, pentru instaurarea legii dreptatii (4, 8).
Desi toti stiau ca Krishna este insusi Dumnezeu intrupat, Duryodhana refuza cererea lui si deci Yudhishthira se pregateste de razboi, in ultima clipa, inainte de inceperea razboiului, Arjuna, fratele mai mic al lui Yudhishthira si prietenul de sange al lui Krishna, se infricoseaza si nu voieste sa lupte. Cu acest episod al refuzului lui Arjuna de a lupta pentru cauza cea dreapta incepe cea mai bine cunoscuta parte din Mahabharata, Bhagavad Gita, Cantecul Domnului.
Scopul Gitei este de a convinge pe Arjuna sa lupte. Desi intentia fundamentali a Bhagavad-Gitei este implicatia acestei lupte de altfel iminente, ea trateaza in adancime relatia dintre cel credincios si Dumnezeu. In toate celelalte carti care urmeaza Krishna nu mai apare ca invatator decat in Anugita sau Gita recapitulata.
Arjuna refuza porunca divina de a lupta, pentru motive pozitive si serioase. Pentru a-l convinge, Krishna nu foloseste numai argumentele deja cunoscute de Arjuna, de exemplu, datoria lui de razboinic, ci merge mai departe si ii descopera structura universului asa cum aceasta este si ii arata lui Arjuna ca el este un simplu pion in mana unui Dumnezeu Atotputernic, a carui vointa nu trebuie desconsiderata de nici un om sau zeu.
HINDUISMUL
Literatura religioasa hindusa se imparte in doua mari grupe denumite shruti si smrti, iar limba in care au fost redactate este sanscrita.
I. Shruti (auz), cuprinde acel grup de scrieri, considerate ca revelatie sfanta, pastrate prin traditie orala. Din acest grup sau colectie fac parte : Rig Veda, Yajur Veda, Sama Veda, Atharva Veda, Brahmanas Aranyakas-si Upanishadele.
Autoritatea divina a acestor scrieri nu este pusa la indoiala. Ele exista din vesnicie, sunt de origine supranaturala si au fost transmise prin oameni sfinti (profeti).
Rig Veda - Nu putem afirma cu certitudine data scrierii cartilor vedice. Se crede ca ele au fost totusi completate cu aproximativ 500 ani i.d. Hr. Unii ganditori sunt de parere ca inceputurile epocii vedice ar putea fi plasate in jurul secolului al XV-lea, iar altii merg mai departe fixand aceasta data in jurul anului 5000 i. d. Hr.
Rig Veda sau Veda Imnelor, contine 1028 de imne. Acestea erau recitate de un preot, in timpul jertfelor ca rugaciuni de invocare a zeilor.
Sama Veda are 1810 versuri. Cu exceptia a 75 de versuri, toate celelalte se afla in Rig Veda. Aceasta colectie este compusa din cantece si melodii pentru preoti.
Yajur Veda contine formule folosite in cadrul jertfelor. Textul ei este impartit in doua variante: Veda alba - shukla veda si Veda neagra - krishna veda. Prima parte contine texte scripturistice, iar a doua instructiuni privind oficierea jertfelor.
Atharva Veda este formata din 731 de imne cu caracter magic. Aceasta colectie este importanta pentru faptul ca aici suntem confruntati cu inceputurile unei gandiri speculative.
Textele Brahmanas, dintre care cel mai important este Shatapatha-Brahmana, sunt simple explicatii si interpretari ale ritualurilor folosite in cadrul anumitor jertfe. Ele ocupa un loc deosebit in istoria gandirii indiene prin aceea ca reprezinta o trecere de la gandirea mitica la gandirea logica.
In ordine cronologica, aceste texte sunt urmate de scrierile speculative cunoscute sub denumirea Aranyakas. Acestea contin meditatii ale eremitilor indieni, asupra semnificatiei jertfei si a cuvantului sacru brahman.
Upanishadele reprezinta chintesenta gandirii religioase si filozofice a indienilor. In ele gasim completarea si consumarea gandirii vedice.
Gandirea upanishadica adopta fata de traditia jertfelor interminabile o atitudine negativa, si incearca, putem spune cu succes, sa infiltreze un nou spirit, al contemplatiei, prin care jertfa este inlocuita printr-un act meditativ.
Ideea fundamentala a Upanishadelor se axeaza in jurul unui monism rigid. Exista doar o singura realitate, cea a lui Brahman. Existenta empirica in totalitatea ei este o manifestare a acestui principiu ultim, care sta la baza ei si o penetreaza.
Singura scapare din insiruirea ciclica a existentei este cunoasterea suprema a identitatii individului (atman) cu Absolutul (brahman). Faptele bune pot ameliora situatia individului inlantuit in procesul reincarnarii, dandu-i acestuia o sansa mai mare de eliberare in una din intruparile care vor urma. Eliberarea se efectueaza insa prin cunoasterea identitatii ontologice: tat tvam asi - Acela esti tu.
Invatatura Upanishadelor este patrunsa de pesimism si neliniste, de cautarea permanenta dupa Absolut. Nu se poate afirma, si aceasta trebuie sa avem intotdeauna in minte, ca Upanishadele reprezinta un sistem de gandire teologic coerent. In ele se gasesc ingramadite idei de cele mai diferite nuante.
II. Al doilea grup de texte, cunoscut sub numele generic de smrti, cuprinde traditia sacra veche, considerata ca lucrare a omului. Aceste scrieri au un caracter didactic.
In ordine cronologica, Vedangas (membrele vedei), sunt cele mai vechi. Ele trateaza probleme de fonetica, gramatica, etimologie, astronomie si ritual. Cartile legale, Dharma Shastras (Manuale legale), reprezinta o amplificare a textelor Vedangas. Dintre acestea cele mai importante sunt Legile lui Manu. Scrise candva intre anii 200 1. Hr. si 200 d. Hr. Legile lui Manu contin nu numai principii legale, ci si indrumari si reguli privind conduita zilnica. Sistemul de casta este interpretat ca insumand anumite responsabilitati morale si nicidecum un principiu in baza caruia, prin nastere, anumiti oameni se bucura de privilegii, iar altii nu.
Putem sa mai amintim aici cele 18 Puranas (vechi istorisiri) care trateaza cinci subiecte: creatia, a doua creatie, genealogia zeilor si sfintilor, descrierea perioadelor marilor patriarhi si istoria familiilor regale. Bhagavat Purana, cartea sfanta a vish-navasilor (urmasilor lui Vishnu) este cea mai cinstita dintre Puranas.
In cele din urma, dar nu mai putin importante, sunt faimoasele epopei indiene Ramayana si Maha Bharata, asemanate pe drept cuvant cu epopeile Greciei antice : Iliada si Odisea.
Ramayana sau Aventurile lui Rama, este cel mai vechi epic indian. A fost compus de inteleptul Valmiki in secolul al IV-lea sau al III-lea i.Hr. Textul epicului s-a pastrat in doua versiuni : una nordica, mai perfecta si alta bengaleza, care contine o multime de adaugiri.
Pe langa textul clasic al Ramayanei, mai exista un altul, de data mai recenta, Adhyatma Ramayana, atribuita lui Vyasa. Acesta este insa considerat acum ca facand parte integranta din Brahmanada Purana.
Ramayana descrie, in cele 24.000 de cuplete, faptele de vitejie ale lui Rama (Rama-chandra), dragostea lui Rama si a sotiei sale Sita, violul Sitei savarsit de Ravana, regele demon al Ceylonului, razboiul intreprins de Rama si maimutele aliate impotriva lui Ravana, distrugerea acestuia, salvarea Sitei, repunerea lui Rama pe tronul Ayodhya, gelozia sa si alungarea Sitei. Mult mai mare, ca extensiune si mai important decat Ramayana, este Maha Bharata. Acest epic cuprinde 220.000 de versuri.
Autorul Mahabharatei a fost Krishna Dwaipayana, cel care a aranjat Vedele. Se zice ca el ar fi invatat pe ucenicul sau Vaisampayana acest epic. La randul sau, Vaisampayana l-a recitat la festivalul regelui Janamejava. Tema principala a epicului este lupta dintre doua familii descendente din Kaurava prin Bharata : kauravasit condusi de Duryodhana si pandavasi condusi de Yudhishthira.
Yudhishthira isi pierde temporal imparatia in urma unui joc de zaruri. El si patru frati ai sai au trebuit sa cedeze imparatia lui Duryodhana si sa plece in exil pentru o perioada de 13 ani. Dupa trecerea celor 13 ani, Yudhishthira cere inapoi tronul care ii este insa refuzat. Intrucat el era un pacifist si nu dorea razboi, isi rezuma cererea sa la numai 5 sate. Si aceasta cerere ii este refuzata. Ca gest final, Yudhishthira trimite pe prietenul sau Krishna, Fiul lui Vasudeva, ca sol, avand menirea sa trateze pasnic cu Duryodhana recedarea imparatiei lui Yudhishthira.
Krishna nu era numai un print oarecare, el era Dumnezeu intrupat; marele zeu Vishnu care a luat trup si sange omenesc pentru protejarea celor mai buni si distrugerea facatorilor de rau, pentru instaurarea legii dreptatii (4, 8).
Desi toti stiau ca Krishna este insusi Dumnezeu intrupat, Duryodhana refuza cererea lui si deci Yudhishthira se pregateste de razboi, in ultima clipa, inainte de inceperea razboiului, Arjuna, fratele mai mic al lui Yudhishthira si prietenul de sange al lui Krishna, se infricoseaza si nu voieste sa lupte. Cu acest episod al refuzului lui Arjuna de a lupta pentru cauza cea dreapta incepe cea mai bine cunoscuta parte din Mahabharata, Bhagavad Gita, Cantecul Domnului.
Scopul Gitei este de a convinge pe Arjuna sa lupte. Desi intentia fundamentali a Bhagavad-Gitei este implicatia acestei lupte de altfel iminente, ea trateaza in adancime relatia dintre cel credincios si Dumnezeu. In toate celelalte carti care urmeaza Krishna nu mai apare ca invatator decat in Anugita sau Gita recapitulata.
Arjuna refuza porunca divina de a lupta, pentru motive pozitive si serioase. Pentru a-l convinge, Krishna nu foloseste numai argumentele deja cunoscute de Arjuna, de exemplu, datoria lui de razboinic, ci merge mai departe si ii descopera structura universului asa cum aceasta este si ii arata lui Arjuna ca el este un simplu pion in mana unui Dumnezeu Atotputernic, a carui vointa nu trebuie desconsiderata de nici un om sau zeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu