Marele ierarh ardelean, pentru canonizarea căruia ne pregătim de cel puţin trei ani, şi-a dovedit cu prisosinţă devotamentul faţă de neamul său şi prin numărul impresionant de cărţi pe care le-a dat la lumină în 'tipografia diecezană' de la Sibiu, înfiinţată de el în anul 1850. Andrei Şaguna a fost nu numai un neîntrecut organizator bisericesc, conducător naţional, politic şi păstor de suflete, ci şi un excelent îndrumător al activităţii editoriale, precum şi un bun autor de lucrări cu caracter canonic, istoric şi pastoral.
Sibiul avea frumoase 'tradiţii' tipografice începând cu Lukas Trapoldner, în 1528, în atelierul căruia s-a înfiinţat şi o 'secţie româno-slavă', condusă de cărturarul Filip Moldoveanul, cel care va tipări primele cărţi ce se cunosc în limba română ('Catehismul' din 1544 şi 'Tetraevanghelul slavo-român' din 1551-1553). Activitatea tipografică la Sibiu s-a reluat abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea prin tipografiile săseşti ale lui Martin Hochmeister, Peter şi Johannes Barth, apoi Georg Klosius. În tipografiile acestora au apărut şi multe cărţi româneşti, mai ales de slujbă, cerute de episcopii de la Sibiu, în special de Vasile Moga (1811-1845).
O nouă tipografie
În acest context, în lipsa unei tipografii proprii, Andrei Şaguna a iniţiat înfiinţarea tipografiei diecezane care să înlăture concurenţa economică a saşilor sibieni, dar şi cărţile care apăruseră în tipografia Episcopiei unite de la Blaj. Timp de aproape un sfert de secol, până la moartea lui Andrei Şaguna, în tipografia sa au apărut aproximativ 160 de titluri de cărţi de o mare diversitate: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament, Psaltirea, traduceri din Sfinţii Părinţi, manuale pentru 'clericii' din Institutul Teologic sibian, manuale pentru 'şcolile poporale' (primare) înfiinţate de Biserică, lucrări cu profil istoric, literar şi economic, precum şi cele două cunoscute periodice sibiene, iniţiate şi îndrumate de el, cu apariţie neîntreruptă până astăzi: 'Calendarul diecezan', din 1852, şi 'Telegraful Român', din 3 ianuarie 1853.
Cărţi de slujbă
Vor vedea lumina, în primul rând, câteva din cărţile de slujbă trebuitoare parohiilor din eparhia sa, dar care s-au difuzat şi dincolo de Carpaţi, până în Dobrogea şi Basarabia. De regulă, cărţile de slujbă tipărite în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna erau reeditări după cele apărute la Râmnicu Vâlcea, cu anumite îndreptări de limbă pe care le făceau însuşi ierarhul sau unii dintre colaboratorii săi apropiaţi. Prima carte de slujbă a fost 'Apostolul' din 1851, căruia i-au urmat 'Ceasolvul' (1851), 'Molitvelnicul' (1853), 'Liturghierul' (1856), 'Penticostarul' (1859), 'Octoihul mare' (1861), 'Triodul' (1861), toate în mai multe ediţii, cele 12 'Mineiele' (1853-1856) după ediţia de la Buda din 1804-1805, care, la rândul ei, era o reeditare a Mineielor de la Râmnic din 1776-1780 tipărită prin osteneala episcopilor Chesarie şi Filaret (Şaguna reproducea şi prefeţele celor doi ierarhi râmniceni, cu interesante date din istoria poporului român). La acestea se adaugă şi 'Cartea de rugăciuni' (inclusiv o ediţie pentru copii), 'Octoihul mic', 'Paraclisul Maicii Preciste', 'Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu', necesare credincioşilor, tot în mai multe ediţii.
Biblia lui Andrei Şaguna
O realizare editorială de excepţie a constituit-o 'Biblia, adeacă Dumnezeiasca Scriptură a Legii celei vechi a celei nouă (noi), după originalul celor şaptezeci şi doi de alcătuitori din Alexandria' (Septuaginta, n.n.) tipărită între anii 1856 şi 1858; avea un format mare, cu XXII ^ 920, plus 240 de pagini. Noua versiune şaguniană avea la bază vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi: Noul Testament de la Bălgrad (1648), ediţiile Bibliei de la Bucureşti (1688), Blaj (1795), Petersburg (1819) şi Buzău (1854-1856), toate confruntate cu textul grecesc al Septuagintei. Are şi un studiu introductiv, intitulat 'Cunoştinţe folositoare despre Sfânta Scriptură', alcătuit de marele ierarh, în care sublinia rolul pe care l-au îndeplinit vechile traduceri româneşti în formarea limbii literare române. O 'noutate' în ediţia şaguniană a Bibliei le formează cele 94 de ilustraţii (xilogravuri) preluate după Biblia tipărită la München, în 1851, de catolicul Joseph Franz Allioli, gravurile fiind lucrate de Julius Schnorr von Carlosfeld şi discipolii săi G. Jager, A. Strahuber şi alţii. În 1867 a apărut o ediţie separată din 'Noul Testament'.
Sibiul avea frumoase 'tradiţii' tipografice începând cu Lukas Trapoldner, în 1528, în atelierul căruia s-a înfiinţat şi o 'secţie româno-slavă', condusă de cărturarul Filip Moldoveanul, cel care va tipări primele cărţi ce se cunosc în limba română ('Catehismul' din 1544 şi 'Tetraevanghelul slavo-român' din 1551-1553). Activitatea tipografică la Sibiu s-a reluat abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea prin tipografiile săseşti ale lui Martin Hochmeister, Peter şi Johannes Barth, apoi Georg Klosius. În tipografiile acestora au apărut şi multe cărţi româneşti, mai ales de slujbă, cerute de episcopii de la Sibiu, în special de Vasile Moga (1811-1845).
O nouă tipografie
În acest context, în lipsa unei tipografii proprii, Andrei Şaguna a iniţiat înfiinţarea tipografiei diecezane care să înlăture concurenţa economică a saşilor sibieni, dar şi cărţile care apăruseră în tipografia Episcopiei unite de la Blaj. Timp de aproape un sfert de secol, până la moartea lui Andrei Şaguna, în tipografia sa au apărut aproximativ 160 de titluri de cărţi de o mare diversitate: cărţi de slujbă, Biblia, Noul Testament, Psaltirea, traduceri din Sfinţii Părinţi, manuale pentru 'clericii' din Institutul Teologic sibian, manuale pentru 'şcolile poporale' (primare) înfiinţate de Biserică, lucrări cu profil istoric, literar şi economic, precum şi cele două cunoscute periodice sibiene, iniţiate şi îndrumate de el, cu apariţie neîntreruptă până astăzi: 'Calendarul diecezan', din 1852, şi 'Telegraful Român', din 3 ianuarie 1853.
Cărţi de slujbă
Vor vedea lumina, în primul rând, câteva din cărţile de slujbă trebuitoare parohiilor din eparhia sa, dar care s-au difuzat şi dincolo de Carpaţi, până în Dobrogea şi Basarabia. De regulă, cărţile de slujbă tipărite în timpul păstoririi lui Andrei Şaguna erau reeditări după cele apărute la Râmnicu Vâlcea, cu anumite îndreptări de limbă pe care le făceau însuşi ierarhul sau unii dintre colaboratorii săi apropiaţi. Prima carte de slujbă a fost 'Apostolul' din 1851, căruia i-au urmat 'Ceasolvul' (1851), 'Molitvelnicul' (1853), 'Liturghierul' (1856), 'Penticostarul' (1859), 'Octoihul mare' (1861), 'Triodul' (1861), toate în mai multe ediţii, cele 12 'Mineiele' (1853-1856) după ediţia de la Buda din 1804-1805, care, la rândul ei, era o reeditare a Mineielor de la Râmnic din 1776-1780 tipărită prin osteneala episcopilor Chesarie şi Filaret (Şaguna reproducea şi prefeţele celor doi ierarhi râmniceni, cu interesante date din istoria poporului român). La acestea se adaugă şi 'Cartea de rugăciuni' (inclusiv o ediţie pentru copii), 'Octoihul mic', 'Paraclisul Maicii Preciste', 'Acatistul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu', necesare credincioşilor, tot în mai multe ediţii.
Biblia lui Andrei Şaguna
O realizare editorială de excepţie a constituit-o 'Biblia, adeacă Dumnezeiasca Scriptură a Legii celei vechi a celei nouă (noi), după originalul celor şaptezeci şi doi de alcătuitori din Alexandria' (Septuaginta, n.n.) tipărită între anii 1856 şi 1858; avea un format mare, cu XXII ^ 920, plus 240 de pagini. Noua versiune şaguniană avea la bază vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi: Noul Testament de la Bălgrad (1648), ediţiile Bibliei de la Bucureşti (1688), Blaj (1795), Petersburg (1819) şi Buzău (1854-1856), toate confruntate cu textul grecesc al Septuagintei. Are şi un studiu introductiv, intitulat 'Cunoştinţe folositoare despre Sfânta Scriptură', alcătuit de marele ierarh, în care sublinia rolul pe care l-au îndeplinit vechile traduceri româneşti în formarea limbii literare române. O 'noutate' în ediţia şaguniană a Bibliei le formează cele 94 de ilustraţii (xilogravuri) preluate după Biblia tipărită la München, în 1851, de catolicul Joseph Franz Allioli, gravurile fiind lucrate de Julius Schnorr von Carlosfeld şi discipolii săi G. Jager, A. Strahuber şi alţii. În 1867 a apărut o ediţie separată din 'Noul Testament'.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu