Informaţii de actualitate ortodoxă : Articol: Pocainta, calea de vindecare a sufletului

Pentru ca suntem in perioada Triodului, Biserica ne indeamna spre o mai adanca pocainta si de aceea m-am gandit ca este benefica pentru viata noastra duhovniceasca o astfel de tema. In prima parte am sa vorbesc dspre intarirea pocaintei iar in a doua parte o sa vorbesc despre caile care duc la racirea pocaintei.

Pocăinţa urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat, vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în suflet. Cel ce păcătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţele lui şi regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la Dumnezeu, de Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi caută mila lui. Iar iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca omul să se piardă, ci toţi să vină la ,, cunoştinţa adevărului” şi să se mântuiască, nu numai că primeşte pocăinţa celor ce se întorc la El din propria voinţă, din conştinţa păcatului lor, ci îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia. De la căderea lui Adam în păcat, Dumnezeu nu a încetat să îi cheme pe cei ce păcătuiesc la pocăinţă şi la comuniunea cu El. Marea iubire de oameni a lui Dumnezeu se arată în trimiterea Unuia-Născut Fiul Lui pentru a-l chema pe omul înşelat prin păcat şi să-l împace cu Dumnezeu.

Caile spre pocainta ce duc la vindecarea sufletului

Dintru inceput, este necesar sa precizam semnificatia dreptei credinte. Noi, ortodocsii, acordam o importanta deosebita pastrarii adevaratei credinte, binestiind ca daca ea este superficiala, la fel va fi si vindecarea.

Desigur, pentru a ne vindeca, este esential sa ne dam seama ca suntem bolnavi; daca omul nu este constient ca sufera de o boala, nu se duce la doctor. Cunoasterea de sine este deci primul pas spre vindecare. Sfantul Maxim Maturisitorul observa : ,, Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a facut experienta puterii dumnezeiesti. Unul ca acesta, izbutind prin ea in unele lucrari, iar in altele silidu-se sa izbuteasca, nu va dispretui niciodata pe nici un om.

Cei mai multi dintre crestinii zilelor noastre nu sunt constienti de starea duhovniceasca in care se afla si nu numai ca nu constientizeaza acest lucru dar au impresia ca sunt destul de credinciosi, ca nu au nevoie de pocainta, de intoarcerea spre Dumnezeu si au impresia ca sunt impodobiti de virtuti. Din nefericire, aceasta autoficienta care bantuie distruge opera mantuirii noastre : cum sa-i vorbeasca Hristos celui care se justifica pe sine? Cum poate patrunde marele dar al pocaintei si al deplagerii pacatelor savarsite intr-o viata launtrica incapabila de a se analiza si dezvolta, intr-o lume care nu-si percepe desartaciunea?

Adevarata pocainta difera de la inceput de un sentiment morbid al greselii, caci aceasta nu este decat o forma patologica a remuscarii. Intr-adevar, pocainta care vrea sa vindece pacatul pare sa se inrudeasca cu psihoterpia care doreste sa redea sanatatea psihica celor destramati interior datorita unei impesii morbid a culpabilitati. Mai mult, si de o parte si de alta, procesul pare acelasi pentru ca se doreste a se face lumina pana in adancurile sufletului, pentru a descoperi motivatiile secrete.

Totusi pocainta cauta sa vindece sufletul in profunzimea sa acolo unde el ,,atinge” pe Dumnezeu şi pe aceasta pe calea dureroasă a unei remuşcări smerite a proprie culpabilităţi.

Legata de constientizarea faptului ca suntem bolnavi este si ,,invinuirea de sine” – mare dar al imputarii relelor savarsite; acesta este semnul adevaratei smerenii a sufletului, deoarece ,, osandirea de sine este intotdeauna insotita de smerenie”si osandirea de sine, insotita de mahnirea care ii este specifica, este distrugatoare a patimilor si umple sufletul de cea mai binecuvantata bucurie” dupa Sfantul Grigorie Palama. Iar sfantul Ioan Scararul zice ,, De aceea suntem datori a ne osandi si dojeni necontenit, pentru ca prin defaimarea cea de buna voie sa ne putem curati de pacatele cele facute fara de voie.

Nu e insa suficient sa constientizam noi insine starea maladiva in care ne aflam. Este neaparat nevoie de un psihoterapeut, iar acesta trebuie sa fie parintele nostru duhovnicesc, care ne poate vindeca doar dupa ce s-a vindecat el insusi de propriile-i boli sufletesti, s-au cel putin se lupta din toate puterile sa se vindece de ele.

Un phsihiaru materialist, dacă nu poate contesta fenomenul apariţiei simultane într-un suflet a sentimentului greşelii şi a unei rupturi de echilibru, consideră păcatul ca o ,,reminişcenţă arhaică” sau o ,,ficţiune nevrotică”. El nu crede in posibilitatea unei greşeli libere care ar crea in conştiinţă un dezechilibru profund prin abandonarea valorilor eterne, prin negarea Dumnezeului iubirii şi, deci,prin neacceptarea pocăinţei, ca şi cale de mântuire şi de sănătate.

Deasemenea, duhovnicul nu va aşeza orbeşte pe calea pocăinţei un bolnav psihic, ci trebuie să-i asigure, mai întâi, un bun tratament medical. Dar şi psihiatru rebuie să lase liberă calea spre Dumnezeu. Când păcatul său este adevărat şi mizeria morală autentică, nu există pentru om decât calea pocăinţei.

Din volumul ,,Bogatiile oratorice”, pp.463-465 Sfantul Ioan Gura de Aur enumera cinci conditii ale pocaintei: ,,prima conditie este deci de a nu te indoi. A doua este rugaciunea. Tot ii este cu putinta rugaciunii. A treia conditie este regretul sincer. In mod sigur, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, regretul, tristetea pacatului comis va fi totdeauna cea mai esentiala, cea mai indispensabila dintre conditiile iertarii...A patra conditie este marturisirea pacatului. Dumnezeu insusi a pus aceasta conditie esentiala si a cincea conditie este schimbarea vietii. Nici o cursa a diavolului nu este atat de temuta, ca cea in care ne atrage el prin pocainta falsa si micinoasa.... El ne pierde asa in mod sigur, printr-o pocainta iluzorie, iar pe altii prin invartosarea in pacat. Cum sa scapi din aceasta cursa?” Inreaba si rapunde Sfantul Ioan ,, Renuntand mai intai la viciile noastre; apoi, dupa aceea, practicand virtuti opuse. Ninive nu-si datoreaza mantuirea sa decat respingerii generoase a dezordinilor ei. David nu revine la sfintenie decat prin practicarea virtutilor

va urma.....