Pentru ca suntem in perioada Triodului,
Biserica ne indeamna spre o mai adanca pocainta si de aceea m-am gandit ca
este benefica pentru viata noastra duhovniceasca o astfel de tema. In prima parte am sa vorbesc dspre intarirea pocaintei iar in a doua
parte o sa vorbesc despre caile care duc la racirea pocaintei.
Pocăinţa urmează păcatului, fiindcă păcatul, nefiind binele căutat,
vădit fiind sub adevăratul lui chip urât, aduce remuşcare şi întristare în
suflet. Cel ce păcătuieşte vede marele rău făcut de dânsul, consecinţele lui şi
regretă. Remuşcarea este dispoziţia sufletului de a se întoarce la Dumnezeu, de
Care s-a îndepărtat. Caută degrabă comuniunea cu El şi caută mila lui. Iar
iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Care nu vrea ca omul să se piardă, ci toţi să
vină la ,, cunoştinţa adevărului” şi să se mântuiască, nu numai că primeşte
pocăinţa celor ce se întorc la El din propria voinţă, din conştinţa păcatului
lor, ci îi cheamă la pocăinţă pe toţi cei care din lipsă de conştiinţă şi din
împietrirea în păcat rătăcesc, ca să îi mântuiască şi pe aceştia. De la căderea
lui Adam în păcat, Dumnezeu nu a încetat să îi cheme pe cei ce păcătuiesc la
pocăinţă şi la comuniunea cu El. Marea iubire de oameni a lui Dumnezeu se arată
în trimiterea Unuia-Născut Fiul Lui pentru a-l chema pe omul înşelat prin păcat şi
să-l împace cu Dumnezeu.
Caile spre pocainta ce duc la vindecarea sufletului
Dintru inceput, este necesar sa precizam semnificatia dreptei credinte. Noi, ortodocsii, acordam o importanta deosebita pastrarii adevaratei credinte, binestiind ca daca ea este superficiala, la fel va fi si vindecarea.
Desigur, pentru a ne vindeca, este esential sa ne dam seama ca suntem
bolnavi; daca omul nu este constient ca sufera de o boala, nu se duce la
doctor. Cunoasterea de sine este deci primul pas spre vindecare. Sfantul Maxim
Maturisitorul observa : ,, Numai cine a cunoscut slabiciunea firii omenesti a
facut experienta puterii dumnezeiesti. Unul ca acesta, izbutind prin ea in
unele lucrari, iar in altele silidu-se sa izbuteasca, nu va dispretui niciodata
pe nici un om.
Cei
mai multi dintre crestinii zilelor noastre nu sunt constienti de starea
duhovniceasca in care se afla si nu numai ca nu constientizeaza acest lucru dar
au impresia ca sunt destul de credinciosi, ca nu au nevoie de pocainta, de
intoarcerea spre Dumnezeu si au impresia ca sunt impodobiti de virtuti. Din
nefericire, aceasta autoficienta care bantuie distruge opera mantuirii noastre
: cum sa-i vorbeasca Hristos celui care se justifica pe sine? Cum poate
patrunde marele dar al pocaintei si al deplagerii pacatelor savarsite intr-o
viata launtrica incapabila de a se analiza si dezvolta, intr-o lume care nu-si
percepe desartaciunea?
Adevarata
pocainta difera de la inceput de un sentiment morbid al greselii, caci aceasta
nu este decat o forma patologica a remuscarii. Intr-adevar, pocainta care vrea
sa vindece pacatul pare sa se inrudeasca cu psihoterpia care doreste sa redea
sanatatea psihica celor destramati interior datorita unei impesii morbid a culpabilitati.
Mai mult, si de o parte si de alta, procesul pare acelasi pentru ca se doreste
a se face lumina pana in adancurile sufletului, pentru a descoperi motivatiile
secrete.
Totusi pocainta cauta sa vindece sufletul in profunzimea sa acolo unde el
,,atinge” pe Dumnezeu şi pe aceasta pe calea dureroasă a unei
remuşcări smerite a proprie culpabilităţi.
Legata de constientizarea faptului ca suntem bolnavi este si
,,invinuirea de sine” – mare dar al imputarii relelor savarsite; acesta este
semnul adevaratei smerenii a sufletului, deoarece ,, osandirea de sine este
intotdeauna insotita de smerenie”si osandirea de sine, insotita de mahnirea
care ii este specifica, este distrugatoare a patimilor si umple sufletul de cea
mai binecuvantata bucurie” dupa Sfantul Grigorie Palama. Iar sfantul Ioan
Scararul zice ,, De aceea suntem datori a ne osandi si dojeni necontenit,
pentru ca prin defaimarea cea de buna voie sa ne putem curati de pacatele cele
facute fara de voie.
va urma.....
Nu e insa suficient sa constientizam noi insine starea maladiva in care
ne aflam. Este neaparat nevoie de un psihoterapeut, iar acesta trebuie sa fie
parintele nostru duhovnicesc, care ne poate vindeca doar dupa ce s-a vindecat
el insusi de propriile-i boli sufletesti, s-au cel putin se lupta din toate
puterile sa se vindece de ele.
Un phsihiaru materialist, dacă nu poate contesta
fenomenul apariţiei simultane într-un suflet a sentimentului greşelii şi a unei
rupturi de echilibru, consideră păcatul ca o ,,reminişcenţă arhaică” sau o
,,ficţiune nevrotică”. El nu crede in posibilitatea unei greşeli libere care ar
crea in conştiinţă un dezechilibru profund prin abandonarea valorilor eterne,
prin negarea Dumnezeului iubirii şi, deci,prin neacceptarea pocăinţei, ca şi
cale de mântuire şi de sănătate.
Deasemenea, duhovnicul nu va aşeza orbeşte pe calea pocăinţei un bolnav
psihic, ci trebuie să-i asigure, mai întâi, un bun tratament medical. Dar şi
psihiatru rebuie să lase liberă calea spre Dumnezeu. Când păcatul său este
adevărat şi mizeria morală autentică, nu există pentru om decât calea
pocăinţei.
Din volumul
,,Bogatiile oratorice”, pp.463-465 Sfantul Ioan Gura de Aur enumera cinci
conditii ale pocaintei: ,,prima conditie este deci de a nu te indoi. A doua
este rugaciunea. Tot ii este cu putinta rugaciunii. A treia conditie este regretul
sincer. In mod sigur, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, regretul, tristetea
pacatului comis va fi totdeauna cea mai esentiala, cea mai indispensabila
dintre conditiile iertarii...A patra conditie este marturisirea pacatului.
Dumnezeu insusi a pus aceasta conditie esentiala si a cincea conditie este
schimbarea vietii. Nici o cursa a diavolului nu este atat de temuta, ca cea in
care ne atrage el prin pocainta falsa si micinoasa.... El ne pierde asa in mod
sigur, printr-o pocainta iluzorie, iar pe altii prin invartosarea in pacat. Cum
sa scapi din aceasta cursa?” Inreaba si rapunde Sfantul Ioan ,, Renuntand mai
intai la viciile noastre; apoi, dupa aceea, practicand virtuti opuse. Ninive
nu-si datoreaza mantuirea sa decat respingerii generoase a dezordinilor ei.
David nu revine la sfintenie decat prin practicarea virtutilor
va urma.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu