Articol- Când muzica posedă trupul…

 Când Dumnezeu l-a creat pe om, i-a dăruit cinci simţuri prin care să poată cunoaşte mediul înconjurător şi prin care să se poată integra în lumea nou creată. Deseori numite porţi ale sufletului, fiecare simţ receptează informaţiile pe o altă cale. Cel mai important este văzul, deoarece ochii primesc 90% din informaţii. Următorul ca importanţă, după părerea mea, este auzul, întrucât pentru a ne feri de pericole e necesar să le vedem şi/sau să le auzim. Urechea umană poate percepe sunete între 20-20.000 de Hz, interval care scade odată cu vârsta. Cele mai reconfortante sunete şi care au darul de a “încărca” pozitiv celula nervoasa sunt cele cuprinse între 3000-4000 de Hz. Din această categorie fac parte multe capodopere ale muzicii clasice.

Omul a creat muzică din cele mai vechi timpuri, pentru că a simţit nevoia de a comunica şi altfel decât verbal. Instrumentală sau vocală, aceasta are nenumărate efecte asupra psihicului şi chiar fizicului, în funcţie de mesajul pe care-l transmite. În linii mari, putem afirma că muzica este psaltică, închinată lui Dumnezeu, şi laică, scrisă în duhul lumii acesteia. Cea din urmă este omniprezentă şi o auzim la tot pasul. Practic, de când ne trezim şi până adormim, nu se poate să nu auzim măcar o melodie undeva la radio sau la vreun mp3 player. Dar oare ce influenţe suportăm la auzul ei?

În ziua de azi este cool să ieşi în fiecare seară într-un club, care livrează non-stop muzică house. Este vorba de acelaşi beat pe care-l auzi de la 9 seara şi până dimineaţa, la un volum pe care un om neantrenat nu l-ar suporta prea uşor. Ce-i face pe oameni să fie atraşi de locurile acestea, deseori obscure şi în care promiscuitatea pluteşte în aer sub forma fumului de ţigară combinat cu opiacee? Chiar muzica, eventual jocul de lasere şi lumini intermitente. Bass-ul puternic şi ritmurile frenetice, la un volum foarte mare, combinate cu stimulii vizuali foarte rapizi şi de intensităţi diferite au rolul de a excita puternic scoarţa cerebrală şi de a produce o stare de hiperreactivitate a creierului, eliberându-re în torentul sanguin şi o cantitate semnificativă de adrenalină. Totul e ca un drog. După o noapte de mişcare intensă pe ritmurile muzicii de club, urmează o stare de mahmureală apreciabilă cu cea de după beţie şi o senzaţie permanentă de urechi înfundate, dar care dispare probabil la persoanele supuse des acestei plăceri a clubului. Oarecum diferită de muzica house este cea electronică, gen trance, dubstep, etc, cu ritmuri imprevizibile, sunete robotizate şi efecte foarte variate, totul fiind creat cu ajutorul computerului. Trebuie să recunosc că unele melodii sunt foarte adictive, mai ales când le asculţi la căşti, pentru că atunci încerci să pătrunzi în toate profunzimile liniei melodice, să descoperi ce sunete ascunse mai există. Dar şi aceasta te poate aduce în starea de zombie, dacă devine un element permanent al playlist-ului de zi cu zi.

O altă variantă foarte la modă este muzica de relaxare, aşa-numita Zen, care îţi aduce o stare de linişte interioară. Este foarte periculoasă din punctul meu de vedere şi nu numai, pentru că în spatele unor sunete inocente de vrăbiuţe cântând prin copaci, se pot ascunde altele, inaudibile, dar perceptibile de către subconştient şi care să influenţeze negativ psihicul. Sau dacă nu conţine sunete din natură, poate exista şi varianta orientală, asemănătoare cu cea pe care o folosesc buddhiştii când meditează sau rostesc mantre. Oricum ar fi, această muzică produce în creier unde de tip alfa, pe care în mod normal le avem când visăm cu ochii deschişi sau ne uităm/gândim în gol. Cu alte cuvinte, ajungi la fel de zombie, dar unul mai liniştit, cu o stare de “pace” interioară. Mi se pare ciudat să-ţi cumperi cd-uri cu sunetele unor valuri sau alte fenomene naturale şi să stai închis între patru pereţi, ascultând în căşti muzică de “relaxare”. Cine vrea relaxare se poate duce într-o pădure, unde Dumnezeu a creat o simfonie perfectă. Astfel n-ar mai avea nevoie omul de surogate pentru a se relaxa. Ar trebui amintită aici şi muzica clasică. Rezultată din munca atâtor compozitori de geniu şi cu o orchestraţie îmbelşugată, aceasta ilustrează o gamă variată de emoţii. Au fost oameni care s-au întors la Dumnezeu după ce au ascultat muzica unui anumit compozitor. Cu toate acestea, nu mulţi ascultă aşa ceva, pentru că nu este atât de uşor de digerat. În schimb, preferă un alt tip de muzică instrumentală, aceea a unor oameni ca Richard Clayderman de exemplu, pianist de excepţie.

Un gen de muzică arhidiscutat, despre care se spune că se află în slujba diavolului este rock-ul. Şi el împărţit în multe subcategorii, de la câteva balade şi cântece de inimă albastră, până la urlete îngrozitoare şi demonice, care definesc hard-rock-ul. Am avut o perioadă în liceu, când la sfatul cuiva am început să ascult formaţia Within Temptation, având repertoriul muzical încadrat în rock-ul gotic. Nu mă interesau melodiile care păreau cântate efectiv de draci, ci le alegeam doar pe cele mai lente sau cu o instrumentaţie puternică, dar fără voci inuman de adânci. Pot spune sincer că ajunsesem să ascult în fiecare zi aceleaşi melodii şi cu toate că afară era vară şi frumos, eu aveam o stare subtilă şi continuă de tristeţe. M-am speriat când am realizat acest lucru şi n-am mai ascultat, deşi tentaţia de a-mi chinui timpanele cu o melodie violentă încă există. Cine a fost probabil la un concert rock, a văzut influenţa enormă a muzicii asupra ascultătorilor. Într-un sincron perfect, toţi realizează mişcări ample, rapide şi intense de flexie-extensie a regiunii cefalice. Cu alte cuvinte, dau din cap de nu ştiu ce-i cu ei. Plus că afişează diverse semne folosindu-se de mână (binecunoscutul semn al sataniştilor, simbol al coarnelor diavolului) şi emit onomatopee mai mult sau mai puţin animalice. La fel întreb, ce-i face pe aceşti oameni să se adune la astfel de evenimente şi să se lase hipnotizaţi şi controlaţi în felul acesta? De fapt, ei îşi strigă durerea. De multe ori, cei care ascultă rock sunt foarte cultivaţi şi educaţi, oameni citiţi, dar care s-au închis în ei din variate motive. Durerea lor e prea mare şi nu ştiu cum s-o predea lui Dumnezeu, sau poate nu vor să-L cheme şi atunci îşi găsesc o metodă de “eliberare” în muzica rock, urlând la propriu şi manifestându-şi furia reprimată prin mişcări violente ale corpului. Dar despre mesajele subliminale negative pe care le au unele melodii rock, la ascultarea inversă a lor, ce credeţi? Coincidenţă sau planuri diabolice de manipulare? 

La polul opus al rockerilor, stau maneliştii. Oooof, viaţa mea!... Şi ei îşi cântă durerea, dar într-un mod mai necizelat. De la tarabele ieftine din pieţe până la magazinele de specialitate, nu există să nu vezi un cd cu salamuri, copii-minune, sau alţii de la Vâlcea, Craiova, Pocreaca, Gheboaia, etc. Totuşi cântăreţii de muzică rock au voce bună şi puternică şi deţin nişte corzi vocale, cu ajutorul cărora să urle fără să răguşească prea mult. În schimb, când auzi o manea, n-are cum să nu te zgârie pe creier. Vocea ştrangulată şi chinuită a cântăreţului manelist, rezultată parcă din torsiunea unor organe externe aflate prin regiunea inghinală, combinată cu versuri gen “să moară duşmanii mei, că eu-s mai tare ca ei” mă fac să o iau la fugă. Nu de puţine ori am văzut la TV, ca ştire wow!, orgiile alimentare pe ritmuri de manele, făcute de Cioabă sau alţi regi şi împăraţi. Dragă televiziune, nu ne interesează aşa ceva, punct!

Trebuie să aduc aminte aici şi de muzica şamanilor. Cu toate că trăim în secolul 21, este trendy ca şi cântăreţ să ai integrate în melodii şi câteva ritmuri tribale de toată frumuseţea, pe care le auzi numai prin jungla amazoniană, sau prin alte zone unde se practică ritualuri diverse în cinstea unor idoli. Si acestea sunt ritmuri pe care corpul le preia şi le transmite de la o celulă la alta. Vibraţiile puternice şi de joasă frecvenţă îţi induc diverse stări, dar toate obscure. De aceea, ar trebui evitate toate instrumentalele care aduc a şamanism.

Adevarata muzică dătătoare de linişte interioară şi pace este cea psaltică. Slăvirea lui Dumnezeu aduce sufletului bucurie şi lumină. Tezaurul muzical bizantin este superb, de o frumuseţe covârşitoare, iar cântările te înalţă la cer. Nu degeaba slujitorii sfântului Vladimir, cneazul Kievului, când s-au întors de la sfânta liturghie ţinută în biserica Hagia Sophia, i-au spus conducătorului rus că la un moment dat nu mai ştiau dacă se află pe pământ, sau în cer, atât de frumoase erau cântările. Acesta a fost momentul în care s-a hotărât Vladimir să aleagă ortodoxia, evenimentele viitoare aducându-l în rândul sfinţilor ruşi.

În concluzie, este foarte important ce muzică ascultăm, pentru a şti pe mâna cărui duh ne predăm. Inevitabil cochetăm şi cu ritmurile laice. Dar când ceva nu este în regulă şi ne produce o stare ce nu-şi are locul acolo, ar trebui să ne oprim. De multe ori, liniştea şi tăcerea sunt cea mai bună muzică pe care o avem mereu la îndemână. Astfel oprim vacarmul neîncetat din minte şi Îl putem auzi pe Dumnezeu care vorbeşte neîncetat inimilor noastre.

Autor: Vlad Spătaru, student în anul IV la Facultatea de Medicină "Gr. T. Popa", Iaşi