Articol- Despre “intelepciunea” lumii acesteia

           "După aceea Dumnezeu a zis omului: Iată, frica de Dumnezeu, aceasta este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă priceperea".  Iov 28-28

          Propun ca subiect de reflectie, o tema care mi-a trecut prin gand  in urma of-ului de zi cu zi  privind la lume. In incercarea de a iesi din lume imi aduc aminte de o vorba a bunicului, transmisa de mama sa, care suna cam asa: “orice ai face nu poti iesi din lume” sau din mersul ei spre moarte. Ce cuvinte simple si totusi cata intelepciune trada o femeie simpla de la tara. Acest “nu poti iesi din lume” nu-mi da pace deloc si ma duce cu gandul nu numai la ordinea cosmica care are si ea provocarile ei de care nu poti scapa nici daca fugi din lume(societate), ci ordinea lumii propusa si construita de omenire, asa cum a vazut-o ea.
         Pe de alta parte, ma gandesc la Intelepciunea adevarata, daca o putem numi asa, reflectata in cartile morale ale Vechiului Testament, si ma refer la: Pildele lui Solomon, Intelepciunea, Ecclesiastul, Psalmii lui David, posibile raspunsuri sau cel putin resemnari pt viata noastra umila si trecatoare.
         Dintotdeauna, omul s-a straduit, uneori chiar reusind sa inteleaga ordinea lumii acesteia, in parte chiar influentand-o dar neputandu-i fi la indemana si adancurile tainelor ei. Si in ajutorul acestei afirmatii vine Ecclesiastul care spune: “Atunci mi-am dat seama privind lucrarea lui Dumnezeu, ca omul nu poate sa inteleaga toate cate se fac sub soare, dar se osteneste cautandu-le fara sa le dea de rost; iar daca inteleptul crede ca le cunoaste, el nu poate sa le patrunda” (Ecc.8,17)  Desigur ca aici, omul trufas, savantul nelinistit al zilelor noastre, ne asigura ca e doar o chestiune de timp pana cand va patrunde tainele si va demonta” mitul lui Dumnezeu”. Lui nu ii sunt de ajuns vindecarile miraculoase, lui nu ii este ajuns minunea zamislirii pruncului in pantecele femeii, prunc inzestrat cu capacitati unice printre celelalte vietuitoare de pe pamant, nu ii este ajuns splendoarea lumii cu rasariturile si apusurile soarelui, susurul apelor de munte, glasul melodios al pasarilor samd. El nu se mai opreste langa acestea sa le admire, nu se mai opreste langa o floare sa-i simta aroma, nu stie cum sa vorbeasca cu un copil, nu mai tine cont de nimeni si de nimic in afara de  bani desigur!
         El, omul s-a dat peste cap in cautarea adevarului uitandu-si de fapt obarsia, din adevaratul Adevar, bezmeticind disperat sa se smulga din sanurile Lui si negand fapte ce i-au fost puse sub nas(vindecarile Mantuitorului, Invierea). A vrut sa dovedeasca ca stie ce face, ca poate sa controleze, sa construiasca, sa conduca si sa stapaneasca lumea. De fapt el tanjeste dupa privilegiile acordate de Dumnezeu dupa creatie, cand i s-a dat pamantul sub stapanire(Fac. 1,28) iar natura ii era prietena si nu potrivnica asa cum s-a intamplat cand a inceput drama: “…blestemat va fi pamantul pentru tine. Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale” (Fac. 3,17) si toate celelalte.
        Aceasta este arena in care suntem aruncati, o lume a durerii, pe motivul unei naturi intoarse impotriva noasta pe buna dreptate. De aici, fiecare urmareste sa posede, sa detina, sa conduca, sa controleze netinand seama de aproapele sau. Si atunci, cum sa nu se intoarca mai abitir natura impotriva lui si sa-l smereasca cum adesea se intampla. El, particica divina, maimuta in devenire dupa spusele unui parinte, paseseste in sec XXI cu un avant nebun, orbit de mandrie in urma marilor descoperiri ale sec XX, promitand ca urmeaza sa rezolve si problema cu Dumnezeu, supunandu-L. Nefericitul uita de cuvintele Psalmistului care spune: “In zadar va sculati dis-de-dimineata, in zadar va culcati tarziu, voi care mancati painea durerii daca nu v-ar da Domnul somn, iubiti ai Sai” (Ps. 126,2). Cititi mai departe aici