Izvoarele istorice contemporane subliniază rezistenţa cetăţilor româneşti de-a lungul timpului, iar cercetările arheologice atestă acest lucru cu privire la cetăţile de la Suceava, Neamţ, Roman, Chilia sau Hotin ori Cetatea-Albă (Ucraina) până în secolul al XVII-lea, informează „Ziarul Lumina”. S-au găsit şi urme de cetăţi de lemn şi pământ, care au fost dărâmate în timpul incursiunilor barbare, dar aceasta nu neagă faptul că am avut fortăreţe în principalele aşezări.
Organizarea politico-administrativă la nivelul cnezatelor şi voievodatelor, ce au dus la formarea statelor feudale româneşti la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al XIV-lea, a fost urmată de o puternică dezvoltare a sistemului constructiv, influenţat, pe de o parte, de stilurile romanic, gotic şi prerenascentist, venite din Occident, prin Transilvania şi Polonia, pe de altă parte, de principiile bizantine pătrunse din Orient, prin ţările slave, mai ales prin Bulgaria şi Serbia.
La acestea se adaugă amprenta culturală dată de relaţiile şi acţiunile eclesiastice concomitente ale scaunului papal de la Roma şi ale Patriarhiei de Constantinopol, înainte şi după anul 1200, cu numeroase corespondenţe arhitectonice la hotarul Imperiului de Răsărit.
Diverse sisteme defensive
Dezvoltate în cadrul aceleiaşi arii geografice, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania cunosc o evoluţie culturală cu particularităţi distincte, date de relaţiile directe cu ţările învecinate pe harta politică a Europei de Est şi Sud-Est, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Unitatea geografică şi economică ar fi trebuit să determine unitatea politică a statelor române, însă, timp de cinci veacuri, adică 500 de ani, de la întemeierea Moldovei, în 1359, şi până la Unirea din 1859, avem de-a face cu un dualism politic fără corespondent în istoria europeană - cel puţin pentru o perioadă atât de lungă. Nu este vorba de o împărţire multiplă, pe provincii, ca în Italia sau Germania, ci de o situaţie specială a Transilvaniei, ruptura fiind produsă tocmai prin lipsa nucleului central, constituit de podişul Ardealului, astfel încât ţinuturile rămase libere: Ţara Românească şi Moldova - nu formează o unitate teritorială sau politică. La acestea se adaugă conformaţia distinctă dată de căile naturale şi direcţiile lor divergente: în Ţara Românească, drumurile create de ape sunt aproape paralele între ele şi perpendiculare pe graniţă, circulaţia comercială internă mergând dinspre munte spre Dunăre, şi invers, fără a se continua în Moldova, unde sistemul hidrografic este paralel cu zona muntoasă: Siretul, Prutul şi Nistrul - considerate bariere răsăritene, apropiindu-se numai în colţul de sud-est al ţării de fluviu şi de Marea Neagră.
În ambele cazuri se constată o legătură firească între existenţa statului independent şi sistemul său defensiv, experienţa anterioară secolului al XIV-lea ducând la împărţirea întregului ţinut românesc în unităţi administrative şi militare, voievodale şi domneşti, dezvoltate în jurul unei cetăţi conduse permanent de reprezentanţi ai autorităţii centrale - de obicei rude ale domnitorului sau membri ai sfatului domnesc conform planului tradiţional de apărare a statelor feudale. Ca urmare a stăpânirii maghiare, Transilvania va adopta din secolul al X-lea sistemul de organizare militară apusean, bazat pe dezvoltarea economică a oraşelor, fapt ce va marca o deosebire esenţială în raport cu evoluţia celorlalte ţinuturi româneşti. La începutul veacului al XIII-lea, 1211-1225, cavalerii teutoni ridică cetăţi şi castele fortificate sau castre regale, în jurul cărora se organizează comitatele, în timp ce misionarii cistercieni, cavalerii ioaniţi şi meşterii saşi vor extinde complexe monahale romanice şi gotice, cu un caracter exclusiv militar, curtea interioară fiind mărginită de ziduri înalte, prevăzute cu metereze şi turnuri de apărare.
Preluat: Basilica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu